Esenţa autismului - William Stillman

“Autismul a fost descris ca misterios, straniu, devastator şi o adevărată enigmă pe care sunt chemaţi să o dezlege cei care îl analizează din exterior şi care încearcă să-i facă să pară normali pe cei care suferă de această tulburare. Aceia dintre noi care au ales o cale diferită şi-au dat seama că abordarea autismului din interior oferă o perspectivă complet diferită. Esenţa autismului ne antrenează într-o călătorie a descoperirii laturii spirituale a autismului, atât de des neglijată şi ignorată de către cei care caută cu disperare vindecarea. Cartea aceasta este, pentru noi toţi, un adevărat îndemn la trezire, în sensul de a-i privi din altă perspectivă pe cei care sunt diferiţi de noi. Esenţa autismului constituie o lectură obligatorie pentru oricine doreşte să înţeleagă şi să stabilească o legătură cu persoanele cu tulburări din spectrul autist.” Gail Gillingham Wylie

Introducere

 „Iată, aşadar, o ipoteză ieşită din comun şi o temă de reflecţie: deoarece copiii noştri [cu autism] sunt sensibili la ceea ce văd, la sunete, mirosuri ş.a.m.d., s-ar putea afla şi într-o mai mare armonie cu lumea spiritelor? Aveţi puţintică răbdare, să vă explic. Nu, nu sunt plecată cu sorcova…” Aşa începea, pe la sfârşitul lunii martie 2006, o postare pe un forum de discuţii despre autism pe internet, lansată de o mamă descumpănită dar foarte intuitivă. Mesajul ei se referea la împrejurările neobişnuite care însoţeau viul interes manifestat de fiul ei, de vârstă fragedă, faţă de o fotografie în care apărea străbunicul lui – o rudă pe care copilul nu o întâlnise niciodată dar pe care, cu toate acestea, părea să o „cunoască”. Mama copilului relata că fotografia străbunicului îi stârnea acestuia zâmbete şi chicoteli (nicio altă fotografie nu avea acest efect asupra lui); că fiul ei se uita în sus şi „urmărea aerul” din casă cu privirea, îşi flutura mâna în semn de salut spre o persoană invizibilă pentru mama lui, după care făcea cu mâna semn de „la revedere”. Mama îşi încheia postarea întrebându-se de ce îl aude pe fiul ei, treaz în miez de noapte, hohotind vesel, după care, întristat deodată, se tânguie că „nu mai e” pe măsură ce incidentul se estompează.

Întrebarea ei a trezit un viu interes, iar subiectul de discuţie a primit aproape o mie două sute de clicuri în numai câteva zile, pe măsură ce şi alte mame se alăturau discuţiei – era limpede că se atinsese o coardă sensibilă. (O postare ulterioară pe acelaşi subiect a reunit zece pagini şi a primit peste trei mii de clicuri!) N-am fost surprins. Observasem – şi intuisem – de ceva timp existenţa acestui curent de opinie incipient, numai că acum el căpăta amploare. Sincronizarea era cât se poate de oportună; cartea mea, Autismul şi legătura cu Dumnezeu[1], urma să fie publicată cam în aceeaşi perioadă. Era prima lucrare de acest gen care explora abilităţile spirituale multisenzoriale ale multor persoane senzitive din spectrul autist şi conţinea istorioare practic identice cu mesajele postate pe forumul despre autism, precum şi cu postările care le-au urmat.

Între timp, subiectul spiritualitate era din ce în ce mai prezent în revistele despre autism. în articolul „Suflete pereche”[2], Chris Dodds, mama băieţelului Taylor, scria: „Nu voi uita niciodată seara în care l-am auzit plângând în pat şi m-am dus să văd care era cauza. „Omul n-ar fi trebuit niciodată să evolueze”, hohotea el. „Devastăm planeta şi distrugem tot ce este bun în ea.”” Pe atunci, Taylor nu avea decât şapte ani. Keri Bowers - al cărei fiu, Taylor Cross, este realizatorul filmului Oamenii normali mă sperie - a descris propria ei epifanie spirituală: „într-o seară, la scurt timp după ce Taylor împlinise un an (…) m-am întrebat din nou: „De ce eu, Doamne?” Cu pumnii încleştaţi, victimizându-mă, lacrimile îmi udau perna. Cum de a putut să mi se întâmple tocmai mie aşa ceva? Şi atunci am auzit o voce puternică şi totuşi liniştită, care mi-a transmis: „De ce nu ţie, Keri? De ce nu ţie?” La început am fost uimită, după care am avut o revelaţie: pentru mine, venise timpul să învăţ să accept.” Chiar şi cartea plină de consideraţie şi pragmatism a Ellenei Notbohm, Zece lucruri pe care orice copil cu autism şi-ar dori să le cunoşti, recent apărută pe atunci, aborda reflecţii asemănătoare în ultimul capitol, autoarea întrebându-se dacă nu cumva fiul ei fusese cel care o alesese pe ea să-i fie mamă.

În acelaşi timp începeau să-şi facă apariţia şi alte coincidenţe. Am aflat că cea care urma să facă recenzia cărţii mele în emisiunea ei radiofonică, avea un fiu cu autism. Acesta îi adusese la cunoştinţă că, încă înainte de a se naşte, o preferase pe ea în locul unui cuplu de japonezi. O altă prezentatoare de la un post de radio a sunat, în timpul emisiunii, ca să le împărtăşească ascultătorilor experienţa ei uimitoare: a fost luată pe nepregătite într-o zi, când, fiul ei diagnosticat cu sindromul Asperger, a încântat-o cu vastele lui cunoştinţe despre pescuit, inclusiv unele referitoare la calamari. Când ea a insistat cu blândeţe să afle sursa acestor informaţii, băiatul i-a dezvăluit că le dobândise de la străbunicul lui, care fusese un marinar pasionat. Culmea era că străbunicul respectiv se stinsese din viaţă când mama băiatului nu avea decât şaisprezece ani.

Actriţa Sigourney Weaver, care a interpretat rolul unei femei autiste în filmul Gustul zăpezii[3], a eclipsat premiera Festivalului de Film de la Berlin din 2006, la o conferinţa de presă în care a făcut câteva remarci despre autism dintr-o perspectivă spirituală surprinzător de similară cu principiile expuse în propria mea lucrare: „Cred că trebuie să începem să vedem autismul ca pe un dar, a spus ea. Poate că nu înţelegem cauzele apariţiei sale, însă atunci când te afli în prezenţa unei persoane cu autism, ai foarte multe de învăţat. înveţi cum să te joci, cum să priveşti lucrurile, cum să le experimentezi şi cât de incitantă este lumea.” Tot astfel, actorul Joe Mantegna, tatăl unei fete de 18 ani pe nume Mia, a alunecat spre filozofie când a vorbit despre autismul fiicei sale: „Chiar cred că cineva are un plan în această privinţă… aproape că este mai uşor să crezi în aşa ceva decât să nu crezi în nimic, când contempli toată frumuseţea şi minunăţia lumii… trebuie să crezi că totul are un fel de logică şi că evoluăm înspre lumină. Dacă ce mi se întâmplă mie face parte dintr-un plan, atunci îmi accept rolul cu bucurie şi bunăvoinţă.”