Letting Go - Calea renunțării - David R. Hawkins, M.D.,Ph.D.

Letting Go descrie un instrument simplu şi eficient cu ajutorul căruia să ne putem  desprinde de toată negativitatea şi să scăpăm de blocajele din calea Iluminării. În practica clinică psihiatrică pe care autorul a desfăşurat-o pe parcursul a zeci de ani a avut ca principal obiectiv descoperirea celei mai eficiente modalităţi de a vindeca suferinţa umană în toate formele sale. Mecanismul interior al renunţării a fost recunoscut a fi de foarte mult folos în acest sens şi este descris în această carte.

Mecanismul renunţării pe care îl descrie dr. Hawkins poate fi aplicat oricând în viaţa cotidiană.  Cartea este la fel de folositoare pentru toate dimensiunile vieţii umane:  sănătate fizică, creativitate, succes financiar, vindecare emoţională, împlinire vocaţională, relaţii, sexualitate şi evoluţie spirituală. Este o inestimabilă resursă pentru toţi profesioniştii care lucrează în domeniile sănătăţii mentale, psihologiei, medicinii, în recuperarea din dependenţă şi în dezvoltare spirituală.  

“Mecanismul renunţării este doar un instrument. Îl puteţi folosi pentru a îndepărta obstacolele din calea realizării unui milion de dolari sau îl puteţi folosi pentru a elimina blocajele din calea dezvoltării conştienţei spirituale. Cei mai mulţi oameni care renunţă conştient declară că au descoperit ceva înăuntrul lor, asemănător cu iubirea, care este independent de corp, emoţii, gânduri şi de evenimentele lumii. Aţi auzit pe cineva care să fie nemulţumit de o asemenea descoperire?” – David R. Hawkins

Extrase:

Consecinţele renunţării sunt surprinzător de rapide şi de subtile, însă efectele sale sunt foarte puternice. De multe ori renunţăm la un sentiment sau la altul însă avem impresia că nu am făcut-o. Prietenii sunt cei care ne atrag atenţia asupra schimbării din noi. Acest fenomen se întâmplă deoarece, atunci când se renunţă complet la ceva, acest „ceva” dispare din câmpul conştienţei. Şi pentru că nu ne gândim la acel lucru, nu ne dăm seama nici de dispariţia sa. Este un fenomen des întâlnit la cei care încep să-şi dezvolte conştienţa. Nu ne dăm seama de cantitatea de cărbune pe care am scos-o cu lopata; vedem doar atât cât avem în lopată la un anumit moment dat. Nu ne dăm seama cât de mult a scăzut grămada de cărbune. Prietenii şi membrii familiei sunt, adesea, primii care observă schimbarea.

Apatia şi depresia sunt preţul plătit pentru că ne-am mulţumit cu meschinăria noastră şi am consimţit la aceasta. Este ceea ce ni se întâmplă pentru că am făcut pe victima şi ne-am lăsat programaţi. Este preţul pe care-l plătim pentru că am acceptat negativitatea. Este consecinţa faptului că am opus rezistenţă părţii din noi care este iubitoare, curajoasă şi admirabilă. Este consecinţa faptului că ne-am permis să fim devalorizaţi de noi înşine şi de alţii; este consecinţa faptului că ne-am privit într-un context negativ. În realitate, este numai o definire a noastră, căreia i-am permis involuntar să existe. Modalitatea de a ieşi din această situaţie este să devenim mai conştienţi.

Ce înseamnă, însă, „ să devenim mai conştienţi”? Pentru început, înseamnă să începem să căutăm noi înşine adevărul în loc să permitem orbeşte să fim programaţi, fie din exterior, fie de o voce din minte care încearcă să minimizeze şi să devalorizeze, concentrându-se asupra a tot ce este slab şi neajutorat. Pentru a ieşi din această situaţie, trebuie să recunoaştem că suntem responsabili de a fi acceptat negativitatea şi că am fost dispuşi să o credem. Din acest punct, calea de ieşire este aceea de a pune totul sub semnul întrebării.

Există multe modele ale minţii. Unul dintre cele mai recente îl constituie analogia dintre minte şi calculator. Putem privi conceptele minţii, gândurile şi sistemele de convingeri, ca pe nişte programe. Ca programe, ele pot fi interogate, anulate, derulate înapoi; dacă dorim, programele pozitive le pot înlocui pe cele negative. Aspectele mai meschine ale propriei noastre persoane sunt foarte dispuse să accepte programarea negativă.

Dacă analizăm sursa gândurilor noastre, începem să le identificăm originea şi încetăm să le mai considerăm, cu vanitate, „ale noastre” (prin urmare, sacrosancte), ne vom da seama că gândurile pot fi privite cu obiectivitate. Vedem că ele originează adesea în copilăria timpurie, în educaţia dată de părinţi, familie, profesori, precum şi în frânturile de informaţie pe care le-am cules de la colegii de joacă, de prin ziare, filme, programe de televiziune şi radio, cărţi, biserică sau din înregistrările automate ale simţurilor noastre. Toate acestea şi-au urmat cursul fără ca noi să intenţionăm acest lucru şi fără intervenţia noastră conştientă. Iar aceasta nu este tot; din inconștiența, ignoranţa, inocenţa şi naivitatea noastră, dar şi ca urmare a însăşi naturii minţii, am sfârşit prin a deveni conglomeratul tuturor deşeurilor de negativitate predominante în lume. Mai mult decât atât, am conchis că toate acestea ni se aplicau şi nouă, personal. Pe măsură ce devenim mai conştienţi, ne dăm seama că putem face anumite alegeri. Putem înceta să investim cu autoritate toate gândurile care ne trec prin minte, să începem să le analizăm şi să ne dăm seama dacă ele conţin ceva adevărat în ceea ce ne priveşte.

 Jung spunea şi că în inconştientul nostru mai exista un aspect, pe care îl denumea „umbra”. Umbra o constituie toate gândurile, sentimentele şi conceptele despre noi înşine pe care le-am reprimat şi cu care nu dorim să ne confruntăm. Unul dintre beneficiile situaţiei de criză este acela că ne aduce adesea în proximitatea umbrei noastre. Devenim mai umani şi mai compleţi atunci când ne dăm seama de tot ceea ce avem în comun cu întreaga umanitate. Toate acele lucruri de care îi consideram vinovaţi pe „alţii”, vedem că există şi în interiorul nostru. De aceea, atunci când un aspect este conştientizat, recunoscut şi apoi se renunţă la el, acesta nu ne mai conduce în mod inconştient. Odată ce umbra a fost recunoscută, îşi pierde puterea. Nu trebuie decât să admitem că avem anumite impulsuri, gânduri şi sentimente interzise. De acum înainte, ele pot fi gestionate cu un simplu „Şi ce dacă?”.

Traversarea unei crize de viaţă ne face mai umani, mai plini de compasiune, mai toleranţi şi mai înţelegători cu noi înşine şi cu ceilalţi. Nu mai este nevoie să ne complăcem în a-i învinovăţi pe alţii sau pe noi înşine. Gestionarea unei crize emoţionale duce la dobândirea unei mai mari înţelepciuni şi aduce beneficii pe termen lung în viaţa noastră. Teama de viaţă este, de fapt, teama de emoţii. Nu de fapte ne temem, ci de sentimentele pe care ni le trezesc aceste fapte. Odată ce devenim capabili să ne stăpânim sentimentele, teama de viaţă se diminuează. Căpătăm mai multă încredere în noi şi suntem dispuşi să ne asumăm mai multe riscuri, pentru că ne simţim în stare să gestionăm consecinţele emoţionale, oricare ar fi acestea. Pentru că teama stă la baza tuturor inhibiţiilor, stăpânirea temerilor aduce deblocarea unor noi direcţii ale experienţelor de viaţă, care înainte fuseseră evitate.

Învinuirea este scuza cea mai extraordinară pe care a găsit-o lumea. Asta ne permite să rămânem limitaţi şi nesemnificativi, fără să ne simţim vinovaţi. Trebuie plătit, însă, un preţ pentru aceasta, şi anume pierderea libertăţii personale. De asemenea, rolul victimei aduce după sine autoperceperea ca o persoană slabă, vulnerabilă şi neajutorată, ceea ce constituie totodată ingredientele de bază ale apatiei şi depresiei.

Primul pas în renunţarea la învinuire constă în a ne da seama că noi alegem să învinuim. În împrejurări asemănătoare, alte persoane au iertat, au uitat şi au gestionat situaţia în mod complet diferit. Am arătat mai devreme cazul lui Viktor Frankl, care a ales să ierte gardienii nazişti şi să vadă darul ascuns din experienţa sa de viaţă în lagărele de concentrare. Pentru că şi alte persoane, asemenea lui Frankl, au ales să nu-i învinovăţească pe alţii, această opţiune este valabilă şi pentru noi. Trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem că învinuim pentru că alegem să facem acest lucru. Acesta este un adevăr, indiferent cât de justificate par a fi împrejurările. Nu se pune problema cine are dreptate şi cine greşeşte; nu trebuie decât să ne asumăm responsabilitatea pentru propria noastră conştiinţă. Este o situaţie cu totul diferită atunci când ne dăm seama că alegem să învinuim, în loc să considerăm că trebuie să învinuim. În această împrejurare, mintea gândeşte adesea: „Ei bine, dacă cealaltă persoană sau evenimentul acela nu sunt de vină, înseamnă că sunt eu.” Învinuirea altora sau a noastră pur şi simplu nu este necesară.

Tentaţia învinuirii îşi face apariţia din copilăria timpurie, ca fapt cotidian petrecut în sala de clasă, la locul de joacă şi acasă, printre fraţi şi surori. Învinuirea este tema centrală în nesfârşitele proceduri şi procese legale care caracterizează societatea noastră. În realitate, învinuirea este doar încă un program negativ pe care i-am permis minţii să-l achiziţioneze pentru că nu ne-am oprit niciodată să-l analizăm. De ce ar trebui ca ceva să se întâmple întotdeauna din „vina” cuiva? De ce ar trebui ca însuşi conceptul de „greşit” să fie introdus în ecuaţie, de la bun început? De ce este nevoie ca unul dintre noi să greşească, să fie rău sau să fie de vină? Ceea ce, iniţial, păruse o idee bună, s-a dovedit a nu merge bine până la urmă. Asta este tot. Au avut loc nişte evenimente nefericite.

Fundamentul psihologic al suferinţei şi al durerii îl reprezintă ataşamentul. Ataşamentul şi dependenţa apar pentru că avem senzaţia că, în interiorul nostru, ceva lipseşte; de aceea căutăm obiecte, oameni, relaţii, locuri sau concepte care să ne satisfacă cerinţele interioare. Pentru că toate acestea sunt inconştient folosite pentru satisfacerea acestor necesităţi interioare, ajung să fie considerate ca ceva ce este „al meu”. Pe măsură ce sunt alimentate cu tot mai multă energie, se face tranziţia de la identificarea obiectelor exterioare ca fiind „ale mele”, la a fi însăşi extensia propriei persoane, a „eu-lui”. Pierderea unui obiect sau a unei persoane este trăită ca pierderea propriului sine şi a unei părţi importante a gestionării noastre emoţionale. Pierderea este resimţită ca o diminuare a calităţii noastre personale reprezentate prin obiectul sau persoana în cauză. Cu cât este investită mai multă energie emoţională într-un obiect sau o persoană, cu atât va fi mai acută senzaţia pierderii lor şi cu atât va fi mai puternică suferinţa cauzată de desfacerea legăturilor de dependenţă. Ataşamentul dă naştere la dependenţă iar dependenţa, prin însăşi natura sa, poartă inerent în ea teama de pierdere.

În fiecare dintre noi coexistă copilul, părintele şi persoana adultă. Când se manifestă suferinţa, este bine să ne întrebăm: „Cine, din mine – copilul, părintele sau persoana adultă –, constituie sursa acestei suferinţe?” „Copilul” din cineva, de exemplu, s-ar putea teme că i se va întâmpla ceva rău câinelui iubit şi se întreabă: „Cum voi reuşi să fac faţă acestui lucru?” Şi adultul din interior este întristat, însă acesta acceptă inevitabilul. Pisicuţa sau căţeluşul lor nu sunt nemuritori. Adultul din noi se împacă, deşi cu părere de rău, cu faptul că efemeritatea reprezintă o realitate a vieţii. Admitem că tinereţea noastră este trecătoare, că multe legături romantice nu vor dura o viaţă întreagă sau că la un moment dat va muri şi câinele nostru.

Un obstacol în calea cunoaşterii temerilor din propria minte este teama de părerea celorlalţi. Nevoia de a câştiga aprobarea altor persoane este prezentă în mintea noastră precum o continuă iluzie. Ne identificăm cu opiniile celorlalţi, inclusiv cu persoanele care reprezintă autoritatea şi fuzionăm într-o asemenea măsură cu acestea încât ajungem să le considerăm a fi propriile noastre opinii despre noi înşine.

În procesul de analizare a temerilor este bine să ne amintim că Jung vedea acest rezervor al lucrurilor interzise din interiorul umbrei ca făcând parte din inconştientul colectiv. Noţiunea de inconştient colectiv înseamnă că toţi avem acest gen de gânduri şi de fantezii. Niciunul dintre noi nu este diferit când ne referim la modul în care ne simbolizăm emoţiile. Toţi nutrim, în secret, teama că suntem proşti, urâţi, rataţi şi imposibil de iubit.

Mintea inconştientă nu este nicidecum politicoasă. Ea gândeşte în noţiuni vulgare. Când gândeşte: „Omoară-l pe vagabondul ăla!”, inconştientul chiar asta vrea să exprime, literalmente. Priviţi cu atenţie înlăuntrul vostru cu prima ocazie când cineva vă taie calea în trafic şi daţi-vă seama ce i-aţi face în realitate acelei persoane dacă aţi fi absolut sinceri cu voi înşivă şi nu v-aţi cenzura imaginea care vă vine în minte. V-ar plăcea să-l scoateţi de pe şosea, nu-i aşa? Să-l faceţi praf. Să-l împingeţi într-o prăpastie. Aşa este? În felul acesta gândeşte inconştientul.

Simţul umorului v-ar fi util pentru că aceste imagini sunt amuzante când le analizaţi îndeaproape. Nu au nimic îngrozitor în ele, este doar modul în care inconştientul prelucrează imaginile. Acestea nu înseamnă că sunteţi un ticălos sau un criminal în faşă, ci doar că sunteţi cinstiţi cu voi înşivă şi aţi aflat cum funcţionează mintea animalului uman în această dimensiune. Nu este cazul să deveniţi melodramatici, să vă criticaţi sau să faceţi o tragedie din asta. Inconştientul este brutal şi necioplit. În timp ce intelectul vostru a mers la şcoală, inconştientul a rămas în junglă şi se leagănă încă prin copaci! Când vă analizaţi umbra, nu este cel mai bun moment să fiţi pretenţioşi sau dezgustaţi. Nu trebuie nici să luaţi lucrurile ca atare, pentru că simbolurile cu care operează inconştientul sunt exact asta: nişte simboluri, deci primitive prin natura lor. Dacă le prelucrăm conştient, ele ne pot face să fim mai puternici în loc să ne inhibe.

Mintea ar vrea să ne facă să credem că vinovăţia este un merit, iar toţi cei care obişnuiesc să-i învinovăţească pe alţii adoră să o ridice la rang de idol. De fapt, ce este mai important: să ne simţim vinovaţi sau să ne schimbăm în bine? Dacă cineva ne datorează nişte bani, am prefera să se simtă vinovat sau să-şi achite datoria faţă de noi? Dacă avem totuşi de gând să ne simţim vinovaţi, ar trebui ca măcar să alegem în mod conştient acest lucru în loc să ne lăsăm conduşi, fără să ne dăm seama, de vinovăţie.

Când reuşim să depăşim egoismul cu „e” mic, ajungem la Egoism cu „e” mare. Trecem de la sinele meschin la Sinele grandios. Trecem de la neputinţă la putere şi de la ura de sine şi meschinărie, la iubire şi armonie. Trecem de la efort încrâncenat la uşurinţă şi de la frustrare la realizare.

În concluzie, în locul motivaţiei date de egoism şi dorinţă putem face să se manifeste cu mai multă uşurinţă în viaţa noastră ceea ce ne dorim, vizualizând ceea ce dorim să se întâmple. Facem acest lucru declarându-ne intenţia, prin acceptare, prin luarea deciziei şi prin actul alegerii conştiente.

Alte fragmente-blog 

Gânduri şi sentimente: