Sensul acestei colecţii este evident din însuşi titlul său. Pluralul NOI reflectă adunarea a cel puţin doi autori între copertele unei cărţi, autori care să vorbească despre noi, oamenii acestui prezent al secolului XXI. Fie că folosesc cuvântul sau imaginea, fie că folosesc forme diferite de expresie a gândurilor lor, autorii îşi adună sufletul şi mintea la un loc dăruindu-le lui NOI.
Realism, lirism, spiritualism coexistă aproape dramatic ȋntre copertele acestei cărţi. Caietul Dariei şi Caietul Danielei, aşa sunt intitulate capitolele acestui al doilea volum, respectând o altă „cerinţă” a colecţiei NOI ȋn secolul XXI. Caietul sau jurnalul fiecărui autor este independent de celelalte caiete şi, totuşi, ȋmpreună alcătuiesc un ȋntreg.
Coperta şi ilustraţia grafică din Caietul Dariei sunt realizate de Irina Maria Gănescu. Ȋn Caietul Danielei regăsim două dintre desenele realizate de Uca Maria Iov pentru ilustraţia volumului de versuri „Eternul exerciţiu” al Danielei Marin.
Fiinţe de cuvânt
Alice Valeria Micu
Caietele aduse în faţa ochilor noştri mustesc de un fel aparte de spiritualitate transreligioasă, grefată pe o sumă de experienţe personale, deşi autoreferenţialitatea nu este instrumentul predilect, ci, mai degrabă aflat undeva, în substratul discursului. Deşi cele două caiete abundă în interogaţii, de cele mai multe ori retorice, în exclamaţii, impresia unui dialog cu un sine mai înţelept, cu o conştiinţă de care uneori alegem să nu ţinem seama, dar care ne trage constant de mânecă este uadeseori estompată de violenţa catifelată cu care suntem treziţi, cu care suntem somaţi să renunţăm la egoism, la bovarisme, la autocompătimire, la rutină şi multe altele cu care convieţuim şi pe care nu le mai percepem ca obstacole în calea desăvârşirii noastre umane. Trăirile autoarelor nu sunt filtrate, sugestia este abolită, iar obiectul dialogului se identifică până la final cu subiectul şi cu sinele receptorului.
Deşi primul simptom este conştientizarea insucceselor, autoarele celor două caiete nu se sfiiesc să zguduie fiecare bucăţică din noi, să o despoaie de balastul greoi al lipsei de iubire, văzută ca element nodal în viaţa fiecăruia şi cu o lirică ce se cristalizează dincolo de forme, dincolo de cuvinte, undeva, adânc în germenii unei fiinţe noi, ne îndrumă spre o recompunere pe alte coordonate, cu alte criterii şi cu o finalitate diferită. Esteticul este aici ignorat în mod deliberat şi consecvent, istoriile personale sunt zdrobite, iar fărâmele lor sunt mixate în mod aleatoriu cu ceea ce recunoaştem a fi cioburi ale experienţelor noastre personale.
Demersul este în mod evident şi intenţionat unul didactic, dar dincolo de corijarea funcţionării noastre defectuoase şi ineficiente, generatoare de eşecuri în toate planurile, de frustrări şi de nefericire, avem aici de-a face, până la urmă cu unul cathartic, căci fiecare întrebare pusă nouă a fost pusă mai întâi de autoare sieşi, fiecare îndemn adresat receptorului a fost, în primul rând strigat iniţiatorului.
Construite pe o platformă de atemporalitate, cele două caiete au fiecare, în felul său, un fir narativ coerent, deşi adeseori întrerupt, precum drumurile lungi de răscruci, de numeroase dislocări din realul material şi relocări în energiile universului, cu o admirabilă şi calculată ambiguitate, uneori, pentru ca în secunda următoare să fii plonjat, printr-o interferenţă de registre, în realul pulverizat şi rearanjat după cu totul alte criterii decât ştiai înainte.
Elementele concrete substituie simbolurile cu care se operează de multe ori în acest gen de scriitură motivaţională şi asta pentru că „Noi în secolul XXI” nu e o reţetă de succes, nu te învaţă cum să câştigi primul milion, ci te pune faţă în faţă cu tine însuţi, cu cine eşti, cu cine ai putea fi, cu cine ar fi bine să fii, cu cine ar trebui să fii, cu cine ai fi putut fi, totul într-un carusel de oglinzi multiple, efectul fiind unul halucinatoriu, prin succesiunea de trăiri şi imagini, în care simţi că evoluezi cu fiecare pagină parcursă.
Caietele sunt suprapuse unui registru acut al suferinţei, fără o victimizare excesivă, cu un ton adeseori declamant, liric adeseori prin lipsa de sentimentalism, grevat pe o plasticitate a imaginilor, uneori transparentă, alteori opacă, dar plină de realismul de construcţie. Operând cu tehnica decupajului, caietele evoluează cu dezinvoltură pe terenul desţelenit de orice intenţie estetică şi estetizantă, elementele de interes sunt micşorate constant, până la identificarea unor cote de avarie şi demontarea unor posibile virtualităţi poetice. În locul lor sunt compartimentate, într-un discurs organizat dintr-o suită de intensităţi şi revelaţii, jumătăţile dispărute din întregul eu-lui fiecăruia dintre noi, cărora suntem invitaţi să le căutăm perechile, punând binele şi generozitatea comună să se integreze energiilor vitale, pentru ca astfel, să avem puterea de a recunoaşte cealaltă jumătate şi a ne putea prezenta în grădina Iubirii Supreme ca fiinţe de lumină întregi.
Fragmente din "Caietul Dariei"
Daria Gănescu
<<„Existã un timp pentru toate: un timp pentru semãnat, un timp pentru cules”. Ce e nostim, e cã nu le poţi separa. Nu poţi spune: azi se incheie semãnantul, mâine începe culesul. Toate se întrepãtrund şi nici nu mai ştii care din care a pornit.Vine un timp când vrei sã înţelegi care e cauza şi care – efectul. O iei temeinic pe fir, din nod în nod, încercând sã îi dai de cap. Dupã multã strãdanie, ajungi într-un punct în care eşti convins cã „ãla e”, dar mult prea curând recunoşti cã ceea ce considerai a fi cauzã, e totodatã şi efectul altei cauze. Nu te dai bãtut. Treci din vinã în vinã, strãduindu-te sã te ierţi, descoperind noi şi noi înţelesuri. Uneori te suspectezi de prea multã îngãduinţã faţã de tine, alteori de prea asprã severitate.
Te plimbi prin viaţa ta ca un inspector care bifeazã bunele şi greşitele, trage linie, adunã şi împarte, socoteşte şi catalogheazã.>>
<<Nu aveţi nevoie de curaj pentru a vă onora viaţa în fiecare zi, pentru a vă bucura de minunea asta de dar, numit “viaţă”! Trebuie doar să recunoaşteţi divinitatea şi să nu vă mai temeţi de sfinţenia din voi! Să nu vă mai temeţi că sunteţi prea mult sau prea frumos! Aveţi nevoie doar de o clipă în care să vă opriţi şi să respiraţi.
Opriţi-vă din goană, daţi-vă puţin timp să vă conştientizaţi, să vă recunoaşteţi! Secolul vitezei s-a-ncheiat! Am intrat în secolul XXI. Din punct de vedere al Universului, omenirea e majoră!
Până acum a mai fost cum a mai fost. Am copilărit adolescentin. De acum trebuie să ne asumăm responsabilitatea libertăţii, responsabilitatea creatorului.
Important este să nu uităm nici o secundă că atitudinea noastră, acţiunile noastre, Îl definesc pe Dumnezeu, aşa cum Îl vedem noi, sunt declaraţia noastră despre ce credem despre Dumnzeu. Cu fiecare emoţie, gând sau faptă, Îl manifestăm.>>
<<Ţi se spune că libertatea şi fericirea sunt “în afara zonei de confort”. Îţi schimbi modul de viaţă: faci mişcare, mănânci altfel, mergi la biserică, baţi mătănii, te înfometezi, te pui în situaţii inconfortabile, te mâni de la spate ca pe vite! Nu-ţi dai voie să cazi! Faci cursuri, te duci la seminarii, îţi schimbi modul de-a vorbi, încerci să-ţi controlezi fiecare gând! Îţi făureşti hamuri psiho-emoţionale, pe care le ţii strâns, ba chiar le ajustezi din când în când, strângând încă o gaură... Şi încă una.... până la anorexie! Îi tragi pe toţi ai tăi, în dansul ăsta! Se iscă un vârtej cu ritm de tarantelă, care-i bucură şi-i exaltă pe toţi şi nici nu realizaţi când începeţi să obosiţi. Dacă unul încetineşte pasul, îi săriţi toţi “în ajutor”, făcându-l să se simtă vinovat de inconsecvenţă, cu maximă iubire, desigur! Dacă altul începe să-şi pună întrebări, găseşti instant răspunsuri şi explicaţii, de parcă în mâna ta se află manivela care-nvârte Sistemul Solar. Dacă unul spune “stop!”, pur şi simplu, îi “respecţi liberul arbitru”, petrecându-l pe peronul pierzaniei, cu o privire plină de milă, de parcă s-ar îndrepta direct spre focurile iadului!
Mulţumesc lui Dumnezeu că oboseşti la un moment dat şi te mai potoleşti!
Surplusul începe să cadă, ca zgura de pe oţel şi rămâi cu “ideea de bază”, rămâi cu ce şi cât era nevoie.
Mă-ntreb doar dacă nu cumva ne-am obişnuit să complicăm lucrurile de dragul “inteligenţei”.
Suntem atât de inteligenţi, încât am împărţit până şi inteligenţa în mai multe feluri: emoţională, tehnică, financiară ş.a.m.d.
Adică cum? Unul e inteligent cu capul, altul e inteligent cu inima? Mie cam aşa îmi sună.
Voi tot aşezaţi emoţiile în creier. Eu simt şi gândurile în piept, printre coaste...
Suntem atât de inteligenţi, încât am uitat să lăsăm inteligenţa la uşă, când ne vedem cu cei dragi. Suntem atât de inteligenţi, încât nu ne mai putem bucura de nimic dacă nu e complex şi sofisticat. Nu ne putem bucura pentru că suntem prea ocupaţi cu analiza.
Suntem atât de inteligenţi, încât nu suntem deştepţi. Adică deşteptaţi. Uităm că inteligenţa e bună dacă ne deşteaptă, ne trezeşte.
Dacă ne trezeşte ca oameni, dacă trezeşte în noi frumuseţea, bunătatea, compasiunea şi dăruirea.
Inteligenţa, cunoaşterea şi toate acele atribute folosite pentru a caracteriza o persoană, sunt fum în vânt, dacă nu trezesc şi nu îmbogăţesc inima omului şi a celor din jur, dacă nu îl fac bun pentru el şi pentru alţii.
În goana după cunoaştere şi inteligenţă, am uitat să ne oprim şi să iubim bobocul florii, zâmbetul copilului şi mângâierea bătrânilor. Am uitat că marile minţi ale acestei lumi au căutat, de fapt esenţa şi în ea au găsit iubirea.>>
Daria Gănescu
Fragmente din "Caietul Danielei"
Daniela Marin
<<A fi onest şi autentic este un lux. Luxul celor “speciali”, al eroilor nebuni ce îşi permit chiar să fie “autişti”. By the way, adică, dacă tot veni vorba. Cuvântul provine din grecescul “autos” care înseamnă “sine-sieşi”. Un fel de înfăşurare în jurul sinelui, fără de grija restului lumii, nu ignorând-o neapărat pe ea, lumea. Ci, mai degrabă, dovedind importanţa individualităţii în existenţa socialului. Accentul nu este pe “eu şi restul lumii”, ci pe “eu sunt! Dar voi?…”>>
<<Oamenii nu ascultă nici atunci când le vorbeşti faţă-n faţă. Se plictisesc repede, îşi pierd atenţia, cu-atât mai mult dacă le dai prea multe explicaţii. Oamenii s-au obişnuit cu porunci. Dacă le porunceşti, ori se supun, ori se opun. Dar dacă încerci să le explici, se plictisesc şi te consideră prea lent ori prea înapoiat pentru ritmul secolului XXI, ori prea savant. Şi dacă tot veni vorba de secolul ăsta, care ar trebui să fie un secol al maeştrilor, ar trebui să-nfăţişeze-o omenire înălţată, trezită şi înţelepţită, mă-ntreb şi eu, păstrându-mi o ureche încă atentă la sunetele din aer: chiar nu se poate fără de dureri şi suferinţe, fără de distrugeri şi de pierderi?... >>
<<Suferinţa este nenaturală. Este dovada erorii de conexiune. Procesul acesta, această traducere ȋn cuvinte a nesfârşitei energii care ne ȋnconjoară şi ne conţine, purtătoare de expresii şi calităţi, de informaţii şi legi de organizare intrinsecă, este ȋnsăşi gândirea noastră.
Esenţa este iubirea. Singura Putere care există, este, fiinţează. Dumnezeu adevărat şi viu.
Uneori trebuie să ne desfacem ȋn bucăţi până ȋn punctul ȋn care putem vedea sensul după care erau adunate la un loc toate aceste bucăţi. Şi-apoi să ne recompunem. Poate după un alt sens, după un alt principiu de organizare. Mă gândesc că tot ceea ce avem de făcut este simplu: să permitem sufletului nostru să trăiască experienţele vieţii, aşa cum vin ele, nu neapărat aşa cum ne dorim noi. Pentru că noi ne dorim aşa cum am învăţat să ne dorim. Sufletul însă, nu învaţă să-şi dorească. Nici inima.
Să treci prin orice experienţă fără să vrei s-o schimbi, e foarte greu. Dar aceasta este totala acceptare. Nu să ȋngenunchezi în faţa ei, ci s-o trăieşti, să mergi prin ea. În loc să ne opunem sufletului şi bucuriei sale de a iubi, să-i dăm voie să-şi ducă experienţele până la capăt. Gândirea noastră să-l lase să fie.>>
<<Nu ştiu de unde s-a cuibărit pescăruşul în mintea mea, poate de la Cehov, poate de la Richard Bach, poate era acolo firesc odată cu marea. Iubesc marea.
Iubirea n-are sex, nu se schimbă, nu se pierde, nu se câştigă. Ceea ce se poate pierde se numeşte dragoste. Iubirea este sau nu este. Când nu este, tot este, dar a închis ferestrele prin care nu doreşte să vadă. Iubirea nu cere voie să iubească, nu cere permisiunea să ţină în palmele inimii vreun suflet. Dacă îi apare în cale, îl ia şi-l încălzeşte. Dacă lui i se face prea cald şi pleacă, iubirea nu se supără pe suflet, nici nu-ncearcă să-l oprească. Se bucură pentru c-a avut şansa de a-l ţine aproape chiar şi pentru o clipă. Îl priveşte cum zboară mai departe. Ca un pescăruş.
Iubirea este puterea sufletului oricărui om.>>
Daniela Marin
Alte fragmente in blogul Editurii
Texte din acest volum fac parte din scenariul spectacolului Eternul Spectator, prezentat de Teatrul Spiritual (2014-2016).
