Ce naiba ştim noi, de fapt?! - What the Bleep Do We Know!?

Cercetările ştiinţei demonstrează spiritualitatea? De ce suntem aici, cum gândim, ce sunt emoţiile, ce este realitatea, ce este Dumnezeu, ce este sufletul... sunt câteva din Marile întrebări pe care autorii acestei cărţi ni le scot în calea ochilor şi a minţii.

Această carte foloseşte ideile, conceptele şi ştiinţa care sondează şi scormoneşte mintea omenească precum minerul într-o mină, dar reprezintă doar un punct de pornire de unde poate începe explorarea în profunzime a noii paradigme. Fizica cuantică a proceselor noastre interioare şi graniţele exterioare ale universului cunoscut sunt cele ce trebuie re-cunoscute. Desfăcătorul de conserve pentru conştiinţă este reprezentat de însăşi acţiunea de a pune Marile întrebări. 

Necesitatea schimbării paradigmei actuale într-una nouă, care să cuprindă conştiinţa printre factorii care influenţează viaţa şi realitatea pe Pământ, pare să fie una din cele mai importante concluzii pe care cititorul o poate avea la finele lecturii acestei cărţi senzaţionale.

 What the Bleep Do We Know? – Ce naiba ştim noi, de fapt?! este o carte ce conţine o ştiinţă uluitoare. Cu ajutorul a mai mult de o duzină de oameni de ştiinţă, cercetători renumiţi şi teoreticieni, porneşti într-o călătorie având pe nas ochelarii fizicii cuantice; porneşti într-un univers care este mai bizar şi mai viu decât ne-am imaginat vreodată. Apoi, eşti dus mai departe, la marginea exterioară a graniţei cunoaşterii noastre ştiinţifice despre conştiinţă, percepţie, chimia corpului şi structura creierului. Din ce este făcut gândul? Din ce este făcută realitatea? Şi, cel mai important, cum poate schimba un gând natura realităţii?

Această ştiinţă ne conduce nu doar în lumea materială, ci într-un tărâm profund al spiritualităţii. Dacă observarea afectează rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers, ci suntem participanţi în el. Dacă gândurile sunt mai mult decât intersecţii electrice neuronale întâmplătoare, atunci conştiinţa este mai mult decât un accident anatomic. Există o putere mai mare, dar este cu adevărat acolo, în afara noastră? Unde este linia de demarcaţie dintre acolo, afară şi aici, înăuntru?

 « Majoritatea oamenilor preferă să rămână în zona de siguranţă decât să intre în astfel de încurcături. Chiar dacă se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îşi vor ascunde capul în nisip sau îşi vor găsi repede de lucru cu altceva.

De ce să pui o Mare întrebare? A pune o Mare întrebare este o invitaţie la aventură, o călătorie spre a descoperi. Este incitant să porneşti într-o aventură nouă; există o fericire a libertăţii, libertatea de a explora teritorii noi.

            Aşa că, de ce nu punem aceste întrebări? Pentru că, punând întrebări, se deschide uşa către haos, către necunoscut şi către imprevizibil. în momentul în care pui o întrebare la care chiar nu ştii răspunsul, ţi se deschide calea către un tărâm al tuturor posibilităţilor. Eşti dispus să primeşti un răspuns care ar putea să nu îţi placă sau cu care să nu fii de acord? Dacă te face să te simţi incomod sau dacă te depărtează de siguranţa pe care ţi-ai creat-o pentru tine însuţi? Dacă răspunsul nu este ce vrei tu să auzi?

            Ca să pui o întrebare nu îţi trebuie muşchi, ci curaj. »

Cine ce vede!?

             Cinci niveluri stabile de procesare ale creierului. Aceasta este tocmai ce aţi făcut pentru a „vedea” fiecare din aceste litere. Nu este vorba doar de faptul că ochii au trimis către „voi” nişte imagini conţinând fiecare literă. Creierul vostru a procesat informaţiile vizuale trimise către el de ochi pentru a construi aceste litere. Realizează acest lucru spărgând, reducând impulsurile care ajung la el la forme de bază, la culori şi tipare de bază. Apoi, începe acţiunea de potrivire a tiparelor cu amintirile despre lucruri similare stocate deja, asociind acestea cu emoţiile şi însemnătatea evenimentelor, legându-le pe toate la un loc într-o singură fotografie ce integrează totul şi pe care o trimite lobului frontal de 40 de ori pe secundă. Aşa este. Noi nici măcar nu vedem în mod continuu, ci este un fel de film alcătuit din fotograme ce se derulează fulgerător, dar şi cu intermitenţe.

            Aceasta înseamnă că tot ceea ce vedeţi este pictat de creierul vostru. El pictează fiecare frunză a fiecărui copac pe care îl vedeţi. Pictează conectându-se cu amintirile sau reţelele neuronale ce conţin informaţii despre frunză, culoare, mărime, formă, punând toate acestea cumva la un loc. Pare foarte scandalos şi contrar felului în care ne învârtim prin lume. Cum au ajuns neurofiziologii la această schemă?

     Dovada că, de fapt, nu ochii percep, ci creierul, este demonstrată şi la un nivel mai puţin dramatic: locul unde nervul optic trece prin globul ocular înspre creier, nu are receptori vizuali. Prin urmare, ne-am aştepta ca, dacă închidem un ochi, să vedem un punct negru în centru. Dar nu se întâmplă aşa. Şi aceasta pentru că nu ochiul pictează tabloul, ci creierul.

Mai multe informaţii...

             Oamenii de ştiinţă au descoperit că dacă măsoară din punct de vedere electric ceea ce iese din creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET , de exemplu) atunci când priveşte un obiect şi apoi când doar îşi imaginează acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleaşi zone ale creierului. închiderea ochilor şi vizualizareaobiectului, produce aceleaşi tipare ale creierului ca şi privirea acelui obiect.

            Creierul nu numai că nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurător şi ceea ce-şi imaginează, dar se pare că nu ştie nici diferenţa dintre acţiunea în sine făcută şi acţiunea vizualizată. Acest fapt a fost descoperit pentru prima dată în anii ’30, de Edmund Jacobson, M.D.(creatorul Tehnicii de Relaxare Progresivă pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiecţii să vizualizeze acţiuni fizice, a descoperit mişcări foarte subtile musculare care corespundeau cu mişcările muşchilor care ar fi fost implicaţi în activitatea respectivă. Această informaţie a fost foarte bine folosită de mulţi sportivi, în lumea întreagă.

Adevărul despre percepţie

             Percepţia este un proces complex, cu multe faţete, care începe atunci când neuronii receptori captează o informaţie din mediul înconjurător şi o trimit, sub forma impulsurilor electrice, creierului. Ca toate fiinţele vii, receptorii noştri sunt limitaţi. Nu putem vedea lumina infraroşie, nu putem simţi câmpurile electromagnetice aşa cum fac păsările (folosind aceste informaţii pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informaţii care vine prin cele cinci simţuri este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biţi pe secundă.

            Evident, nu privim şi nu procesăm conştient nimic din toată această cantitate. Cercetătorii spun că numai aproximativ 2000 de biţi trec prin conştiinţa noastră. Aşa că, în timp ce creierul trece la treabă „încercând să creeze pentru noi o poveste despre lume”, după cum spune dr. Andrew Newberg, „trebuie să şi scape de o mulţime de informaţii”.

            De exemplu, în timp ce citiţi aceste cuvinte, chiar dacă simţurile voastre recepţionează temperatura din cameră, senzaţia corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului şi mirosul şamponului pe care l-aţi folosit, sunteţi mai degrabă inconştienţi de toate acestea în timp ce vă concentraţi asupra cuvintelor cărţii. Dr. Newberg continuă:

 „ Creierul trebuie să vadă şi să sorteze o cantitate enormă de informaţii care este inimaginabilă pentru noi. Realizează aceasta inhibând alte lucruri, prin oprirea anumitor răspunsuri şi a anumitor informaţii neuronale de a ajunge în conştiinţa noastră. Şi, făcând astfel, noi ignorăm chiar scaunul pe care stăm. Aceasta este scoaterea din monitor a cunoscutului. Apoi se elimină necunoscutul...

    Dacă vedem ceva ce creierul nu poate identifica, ne agăţăm de ceva similar. () Dacă nu găsim nimic apropiat sau dacă e ceva ce ştim că nu este real, dăm la o parte spunând .”

            Aşa că, de fapt, noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realităţii pe care creierul nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale şi a nenumăratelor asocieri extrase din vasta reţea neuronală a creierului. „Depinde de experienţele pe care le-aţi avut şi felul în care procesaţi informaţia, ceea ce creează, cu adevărat, lumea voastră vizuală... Până la urmă, creierul este ceea ce percepe realitatea şi ceea ce creează reprezentarea noastră despre lume”, afirmă dr. Newberg.

Emoţii şi Percepţii

             Cercetările doctoriţei Pert la Institutele Naţionale de Sănătate (National Institutes of Health) sugerează că nu numai ceea ce credem este real, dar şi felul în care simţim despre ceea ce simţurile noastre percep, ceea ce determină dacă şi felul în care vom percepe. Ea spune: „Emoţiile noastre decid ce merită atenţia noastră... Decizia despre ce devine gând ivit din conştiinţă şi ce rămâne un gând nedigerat, un tipar rămas îngropat adânc în corp, este mediată de receptori.”

            După cum spune Joe Dispenza: „Emoţiile sunt menite să stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le avem.” Emoţiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesării vizuale, undeva în apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evoluţionismului. Dacă mergând pe potecă apare în faţa ta un tigru, vei procesa această imagine şi vei începe să fugi înainte de a înţelege de ce.

            400 de miliarde de biţi pe secundă! Chiar şi dacă eliminăm lucrurile care sunt nereale (marţienii) şi pe cele care sunt „irelevante”(mirosul şamponului), tot rămân o mulţime de biţi. Emoţiile dau acestora greutatea şi importanţa lor relativă. Ele sunt scurtătura către percepţie. Ele ne oferă şi capacitatea unică de a nu vedea ceea ce nu vrem să vedem.

Paradigmă şi percepţie

             Deci, dacă ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emoţii şi asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodată?

            Cheia este o nouă cunoaştere. Lărgind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real şi posibil, adăugăm noi opţiuni listei pe care o păstrează creierul nostru. Ţineţi cont că acea listă nu este decât o descriere a realităţii care se bazează pe experienţa personală; nu este realitatea însăşi. O nouă cunoaştere ne poate deschide mintea către noi tipuri şi noi nivele de percepţie şi experienţă.

            Este importantă o informaţie nouă, dar o cunoaştere completă implică atât înţelegerea, cât şi experienţa. Dacă vrei ca cineva să ştie cum este să mănânce o piersică, poţi să-i dai informaţii despre asta – „este zemoasă şi dulce şi moale...” – dar nu va ştii niciodată, cu adevărat, până când nu va muşca din acea piersică. Aşa că, pentru a ne lărgi paradigma şi a ne deschide către o viaţă mai bună, ne trebuie şi experienţe noi.

            De exemplu, când a fost ultima oară când aţi făcut ceva atât de inimaginabil încât, rămânând cu gura căscată, să spuneţi: „nu pot să cred că am făcut asta!”?

            în Călătorie către Ixtlan, Carlos Castaneda aminteşte una din lecţiile lui Don Juan: a te pândi pe tine însuţi. Cu alte cuvinte, a-ţi învăţa propriile obiceiuri ca şi când ai studia pe altcineva, astfel încât să te poţi surprinde atunci când faci ceva ce este un obicei şi să schimbi, făcând ceva complet nou. Dar ne întoarcem la vechile întrebări: dacă percepi numai ceea ce ştii, cum vei putea percepe vreodată ceva nou? Dacă te creezi pe tine, cum vei putea creea un nou tine?

            Odată ce s-a înţeles că noi putem experimenta viaţa în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoaştem deja, devine evident că, dacă ne dorim o viaţă mai bogată, dacă dorim mai multe oportunităţi de dezvoltare, realizare şi fericire, atunci avem nevoie să facem o mişcare puternică în noi înşine, punându-ne mari întrebări, experimentând noi emoţii şi adunând mai multe informaţii/date în reţelele noastre neuronale.

Noi ne creăm lumea

             Concluzia, cel puţin atât cât a putut ştiinţa să realizeze până acum, este următoarea: Noi creăm lumea pe care o percepem. Când deschid ochii şi privesc în jur, nu văd „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vadă, lumea pe care sistemul meu de credinţe îmi permite s-o văd şi lumea pe care emoţiile mele vor sau nu s-o vadă.

            Cu toate că respingem această noţiune şi vrem să credem că există o „lume reală” pe care o putem percepe cu toţii şi asupra căreia să cădem de acord, de fapt, deseori oamenii – şi poate că întotdeauna – au o percepţie cu totul diferită a aceloraşi lucruri. De exemplu, când este descrisă o crimă de către mai mulţi martori (ca în filmul japonez Rashomon), versiunile despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” diferă mult – nu numai în ceea ce priveşte detaliile, dar chiar şi în privinţa înfăţişării (cum ar fi culoarea părului, înălţimea, îmbrăcămintea) atât a victimei, cât şi a criminalului. Fiecare martor crede că el sau ea deţine povestea adevărată, dar ceea ce deţin cu adevărat este propria lor percepţie despre ceea ce s-a întâmplat.

            Noi ne creăm lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere ştiinţific, vederea şi percepţia sunt cele mai evidente şi demonstrabile modalităţi prin care facem astfel. Marea întrebare este: totul se opreşte aici? Este aceasta limita până la care afectăm lumea pe care o vedem?

Un pas mai departe

             Ca nu cumva să credeţi că ştiinţa a ajuns la capitolul descurcării iţelor misterului vederii, hai să ne aruncăm mai jos în ştiţi-voi-care-gaură (rabbit hole).

            Karl Pribram a revoluţionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmaţia că acesta este esenţialmente holografic. Karl Pribram a afirmat că procesările sunt răspândite în tot creierul şi că, întocmai ca o hologramă, fiecare parte conţine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus că universul este, în esenţă, holografic şi că singurul motiv pentru care noi simţim că suntem „în” realitate, în loc să „percepem” doar realitatea, este faptul că acest creier se conectează holografic cu acel „acolo, afară” (caz în care timpul şi spaţiul dispar)[1] şi astfel percepţia noastră nu este doar procesată în creier, ci mutându-se în afara creierului, interacţionează cu „acolo, afară”(spaţiul cosmic).

            De aceea, indiferent de cât de bună este realitatea virtuală, nu vă va convinge niciodată că sunteţi „în” acea realitate.

            Dar dacă realitatea este holografică, este posibil să o percepem direct? Simţurile noastre sunt limitate; sunt ca formele de tăiat biscuiţi presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în conştiinţă relatând că este posibil să experimentăm lumea complet, direct, întregul univers şi o boabă de nisip, totul deodată. Şi din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simţurile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectivă.

Dorinţa şi pasiunea - prieteni sau duşmani?

 Dorinţa şi pasiunea alimentează evoluţia şi schimbarea. Dr. Dispenza spune: „trebuie să ai disponibilitatea şi pasiunea de a ieşi din propriile limite de confort”. Cu siguranţă, această scenă din viaţa lui Iisus e una de pasiune: ” Şi, făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele.”(Ioan 2:15).

Când analizăm o dorinţă dată, e important să facem două lucruri: să nu judecăm şi să fim sinceri cu privire la adevăratul obiect al dorinţei. Pentru a examina cu claritate o dorinţă, orice tendinţă de a judeca trebuie să dispară, deoarece nu reprezintă altceva decât o etichetare a respectivei dorinţe ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii. Dorinţa apare. Cineva îţi ia faţa pe autostradă, pentru un moment dorinţa ta este să ai un tun cu laser cu ajutorul căruia să-l spulberi de pe drum. Dacă te simţi groaznic şi ruşinat, atunci ai toate şansele ca motivul mâniei tale să nu fie niciodată descoperit.

Cât priveşte adevăratul motiv al dorinţei, iată un exemplu: cineva candidează pentru o funcţie publică dorindu-şi puterea. Dar, foarte adesea, oamenii încep să se simtă vinovaţi cu privire la adevăratul motiv al dorinţei lor şi intră într-un dans al declaraţiilor în care afirmă că doresc să-i ajute pe cetăţeni - când ei, de fapt, vor să experimenteze sentimentul puterii. Şi cine poate spune că pentru ei acest lucru nu reprezintă un pas înainte pe scara evoluţiei? Sau vor afirma poate că-şi doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adânc de insecurirtate şi lipsă a valorii. în acest caz, obţinerea puterii nu le va aduce niciun beneficiu.

Există şi un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ să ajungem la rădăcina dorinţei. Manifestarea! Aşa cum a menţionat Bill Tiller, vă doriţi o concentrare a minţii asupra unui singur punct. Dacă adevărata dorinţă este dublată de una corectă din punct de vedere politic sau o dorinţă are o alta la baza sa, înseamnă că sunt activate două reţele neurale. Iar odată ajunşi în acest punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvată prin intenţie. Dar, înainte de aceasta, se pune marea întrebare: oare ce dorinţă din alaiul nesfârşit (sau care, cel puţin, pare astfel) va trebui să fie activată?

Alegerea

 Cineva este în faţa unei alegeri. Dar oare cine alege de fapt? Din raţiuni de simplitate, să zicem că e vorba de una din două entităţi. Una e personalitatea, iar cealaltă sinele transcedental. Acest mod de organizare al celor două aspecte ale noastre ne duce înapoi la separarea ego/Dumnezeu, materie/spirit. Ştim că dacă personalitatea e cea care face alegerea, aceasta va proveni din reţelele neurale preexistente, însemnând experienţe şi emoţii trecute, ca şi dependenţele faţă de acestea. într-un asemenea caz, pe butonuldeclanşare am putea lipi eticheta repetiţie. Şi mai adesea, această alegere provine dintr-o decizie inconştientă, aşa cum se întâmplă cu animalele de laborator care continuă să apese pe pârghia peptidelor.<&