hourglass
La capătul şoaptelor, un roman de iubit

La capătul şoaptelor, un roman de iubit

Pornind de la un subiect de senzaţie, o poveste reală şi medicală care a fost în atenţia presei în urmă cu câţiva ani, transplantul de cap, Mihai Cotea reuşeşte să pătrundă în adâncurile psihicului uman, evitând, cu graţie şi până la finalul romanului, tumultul superficial ce ar fi putut înconjura acest subiect fabulos. 

După cum mărturiseşte în Cuvântul autorului, în timpul cercetării cazului a fost marcat de schimbarea petrecută în viaţa subiectului care şi-a dorit această operaţie: „Valery Spiridonov, care suferă de o boală ce i-a atrofiat mușchii într-atât de tare, încât i-a „comprimat“ corpul aproape asemenea unui acordeon și l-a țintuit într-un scaun cu rotile. […] care studiază emoțiile folosind sistemele de analiză computerizată la Universitatea din Florida, a renunțat, recent, la ideea implicării în această procedură deoarece... s-a îndrăgostit peste cap de o femeie superbă, s-a însurat și a devenit tată.” Această schimbare l-a influenţat cu siguranţă pe Mihai Cotea. Observăm diferitele lumini ce expun tema fundamentală a iubirii şi o supun reflectării cititorului, fiecare nuanţă servind întregirii arhetipurilor portretizate astfel încât dihotomica relaţie alb-negru rămâne exclusiv la alegerea cititorului.

Spaţiul în care ne plasează încă de la început ne impune menţinerea unei viziuni cinematografice, derularea poveştilor fiind încadrată într-un context coloristic bine definit în care mişcarea şi obiectele sunt convenţii-simbol pe care cititorul are libertatea de a le interpreta, autorul neintervenind mai mult. Construit într-o manieră asemănătoare unui film serial, La capătul şoaptelor dezvăluie o perspectivă diferită asupra timpului, introducând ceea ce am putea numi timpul tuturor timpurilor. Şi, deşi aceste convenţii ne invadează din prima pagină, poate că le-am putea uita în anumite pasaje în care intriga ne fură atenţia, la fel cum într-o secvenţă de film, captaţi de acţiunea din prim-plan, nu observăm detaliile planului secund. 

Simbolurile florale ce străbat romanul sunt, însă, evidente. Macul, simbol al morţii sau al adormirii, al trecerii într-o altă lume (diferită de cea fizică) şi gălbenelele, simbol al vindecării solare, domină primele două părţi ale cărţii. Roşului şi galbenului, culori asociate în general cu viaţa, puterea, creaţia şi bucuria, li se adaugă nuanţe ale mării, simbol al conştiinţei şi olive, o nuanţă asociată cu pacea, acestea şi multe altele fiind cuprinse în “infinitul de alb” al luminii. Între viaţă şi moarte, paleta de culori îmbracă toate poveştile ce orbitează în jurul personajului principal, Daniel Escu. 

Atât de frecventa terminaţie a numelor de familie româneşti stabilită ca nume de familie al personajului principal pare să ne sugereze că oricare dintre noi am putea fi el, personajul care doreşte să-şi schimbe destinul, să facă ceva să fie “şi mai bine”, care ar face orice să fie perfect, cu riscul pierderii identităţii sau chiar a vieţii. Cititorul nu are cum evita întrebările de natură filozofică stârnite de compoziţia discretă, mânuită de autor dintr-un for al îngăduinţei, al acceptării şi nu al judecării. Această echidistanţă faţă de personaje este una dintre cele mai importante calităţi ale unui scriitor matur, cu o bogată experienţă. Dar Mihai Cotea este foarte tânăr, un tânăr care însă ştie a povesti. 

Revenind la personajele secundare (şi atât de importante) care îl înconjoară pe Daniel Escu,  şi acestea beneficiază de paleta de nuanţe pe care pictorul-autor o mânuieşte cu siguranţa unui regizor, nelăsând la voia întâmplării niciuna dintre culorile ce definesc spaţiul în care ni se dezvăluie. 

Elena, Veronica, Irina, Mălina, Tatiana şi Ishik sunt cele şase personaje feminine care interacţionează direct şi sunt în apropierea lui Daniel, acestora adăugându-li-se alte câteva prezenţe feminine, asemănătoare stelelor căzătoare pe bolta lumii. La momentul potrivit scânteiază, luminând detaliile marelui tablou. Cel de-al şaptelea aspect, împărţit între Jurnalistă, Lica şi Katrina, completează imaginea generală şi lumească a femeii. Împreună, toate aceste prezenţe feminine construiesc profilul feminin. Cele mai importante funcţii ale femeii fiind, bineînţeles, Mama: într-o tripartită expresie Veronica-Zenaida-Teodora, manifestând grija şi îngrijorarea, nevoia de păstrare a “averii” lor şi de protecţie cu orice chip a copilului lor; Sora: aspect împărţit între Ishik-Katrina şi  gemenele Mălina/Irina,  cu cel puţin două calităţi dominante, ambele sărite din tiparul idilic la care ne-am putea aştepta – rebela, dar iubitoarea soră pe de-o parte şi geloasa, invidioasa şi lipsita de iubire de cealaltă parte; Soţia şi iubita: Elena-Tatiana, de data aceasta un duo, un tandem ce ne surprinde  prin rotaţia sa uneori ameţitoare, dezvăluind cele mai subtile trăiri ale unei femei, dincolo de calităţile ancestrale, pictate şi acestea cu simplitate, aparent fără nicio tuşă de contur. 

Nu doar personajele feminine se oglindesc parcurgând toată gama de culori între alb şi negru, ci şi cele masculine. Reflectări ale capului familiei, bărbatul ancestral transbordat în modernitate, se desluşesc cu uşurinţă. Daniel-Răzvan, un veritabil cuplu de forţe, devine un cvadruplu vectorial prin Liviu sau Live şi misteriosul R, astfel alcătuind portretul “bărbatului alfa”, cum este cunoscut şi popular acest model în zilele noastre. Un alt quartet alcătuit din doctorul Said, doctorul Spiridon Nitoman şi dl. Bega, împreună cu doctorul Mănescu formează acordul disonant necesar numeroaselor treceri de la o tonalitate la alta. Vrăjitorii sau vracii moderni, cadrilaţi şi împachetaţi în nămolul tuturor traumelor posibile, par a fi singurele personaje negative, deşi, negativul absolut nu poate fi regăsit decât în raţiunea reactivă a cititorului, nicăieri altundeva.

Valer, angajatul şi prietenul loial, credincios până la capăt este personajul singular care uneşte toate celelalte aspecte masculine. Un star fără de faimă, piatra unghiulară pe care stă aşezat întreg eşafodajul, Valer este acel cumul de credinţe şi încredere de care cititorul are nevoie pentru a-şi păstra optimismul, pentru a păstra acea lumină a speranţei în bunătatea şi smerenia omului, într-o “normalitate” acceptată şi previzibilă. 

“Caruselul traumelor” în care ne roteşte Mihai Cotea, în primele două părţi ale cărţii, Inflorescenţele şi Mizanscena, permite această observare unghiulară şi punctuală, axată pe istoria unuia dintre personaje, astfel încât, dincolo de completarea relaţiei sale cu personajul principal, avem ocazia să-i înţelegem cauzele din spatele reacţiilor şi a comportamentului său.  Cu îngăduinţă şi compasiune, autorul permite personajelor să-şi dezvăluie caracterul şi personalitatea, dar mai ales omenescul, fără a stigmatiza percepţia cititorului care rămâne liber să le înţeleagă aşa cum doreşte. Între mister, acţiune, filozofie, metafizică, în scriitura lui Mihai Cotea se descifrează o poezie subtilă, ca o iubire platonică îndreptată asupra fiecărui personaj, cu delicateţe creionate fiind chiar şi acele trăsături ce ar putea fi socotite negative. 

Culorile şi muzica cântecelor sugerate (şi menţionate la finalul cărţii în Referinţe muzicale şi bibliografice) , valurile mării, obiectele, elemente ale unei tridimensionalităţi vii poartă cititorul în contextul dorit de autor. Vedem prin ochii săi scrierea curgătoare şi în acelaşi timp alternată de timpuri diferite, în tempouri ce ne solicită atenţia constant. Vedem poveştile împletite în jurul unui personaj ce se transformă de la un capitol la altul, un Escu ce străbate prenumele Daniel, Răzvan, Răzdan până la transformarea sa într-un pronume, Acela sau chiar într-o succesiune de semne de întrebare. Ce rămâne dintr-o persoană, ce se petrece cu identitatea atunci când intervine ştiinţa cu ale sale avansuri tehnologice? Ce rămâne în urma gândului şi acţiunilor omului în căutarea supremaţiei?

Traume vechi şi noi sunt descusute treptat din pânza unui ecran metafizic, ilustrator dinamic al cauzelor suferinţelor ştiute şi neştiute, subconştient şi inconştient declanşatoare de acţiuni subordonate situaţiei excepţionale prezentate. Astfel cartea îşi capătă atributul de roman psihologic alături de alte atribute, precum spiritual şi filozofic. 

Un test-grilă în arhetipurile jungiene sau o lecţie spirituală asupra percepţiilor despre lume, o introspecţie psihanalitică strecurată subtil sau o reflectare filozofică, toate aceste etichete pot fi aplicate romanului La capătul şoaptelor rămânând loc şi pentru altele.

Cea de-a treia parte a romanului vine să răstoarne aşteptările, lăsând Cortina în momentul în care cititorul nu ar mai putea suporta nicio altă schimbare. Cu toate acestea, perspective diferite se rostogolesc de la o pagină la alta. Ritmul părţii finale este accelerat şi ne conduce prin momentele tensionate ale unui deznodământ neaşteptat, la o surpriză demnă de caracterul de acţiune şi suspans al unui roman. Falsele aşteptări ne sunt decapitate în numai câteva paragrafe. Bagheta dirijorului desenează în eterul supoziţiilor momentul final, nu înainte de a ne invada cu alămurile conferinţei de presă. Şi totuşi, nu aflăm adevărul decât de acolo, din spaţiul eteric din care am pornit şi doar în ultima pagină a romanului. “Cel mai important lucru pe care îl ai de învăţat oricând este să iubeşti şi să te laşi iubit la rândul tău.”

La capătul şoaptelor iubeşte omul şi se lasă a fi iubit la rândul său.

Tags La capatul soaptelor, roman modern, scriitori romani contemporani, Mihai Cotea


Related Products