Eternul exerciţiu - Daniela Marin

Motto:

Niciodată nu ne vom putea regăsi fără să ne amintim că odată ne-am pierdut.

Daniela Marin, \"Eternul exerciţiu\" al efemerului \'în absenţia\' morţii
de Bogdan Geană

“Eternul exerciţiu” de Daniela Marin este una dintre acele cărţi care îşi depăşesc condiţia după prima răsfoire, ca urmare a prezentării grafice elegante şi totodată discrete. Daniela Marin şi Editura Daath operează o restituţie culturală românească, cu atât mai mult cu cât în alte ţări astfel de artifacte nu au încetat niciodată să încânte publicul. Grafica în sine este tributară unui anumit gen de desen naiv, care multora le va aduce aminte de schiţele specifice oracolelor din liceu. Responsabilă de această \"licenţă\" este Uca Maria Iov, cea care combină un ludic naiv cu profunzimi sacre de tuşe, conturând un baroc al detaliului, alternat cu o simplitate aproape de desen pe asfalt, atunci când vine vorba de portretistică. Această manieră de ilustrare grafică este în directă consonanţă cu sâmburele propriu-zis al volumului.
Respectând naivitatea doar ca vehicol aparent, alibi atât de drag lui Nichita Stănescu, Daniela Marin sublimează esenţele până la cele mai filozofice banalităţi cu putinţă, de cele mai multe ori apelând la antinomie. De altfel, citindu-i poemele vei trăi cu senzaţia că totul nu este decât o eternă ecuaţie tensionată de eu – tu, înăuntru – afară, atât mundan cât şi visceral, pierdere – regăsire. Aparent diseminate aceste două categorii nu sunt decât abordările tensionate ale monolitului fiinţei şi al existenţei, ca un carusel ce obligatoriu reiterează întregul ciclu, însă doar după consumarea etapelor acestora. Fără a exagera prea mult, Daniela Marin săvârşeşte un volum compact precum o călătorie iniţiatică a sinelui, prin galaxii incomprehensibile doar la nivel opţional. Cu alte cuvinte, există întotdeauna nu un răspuns existenţial, ci multiple speculaţii a căror finalitate însumată duce inerent şi etern la acelaşi rezultat.

“Eternul exerciţiu” îşi rezumă “miezul” încă din motto:
Niciodată nu ne vom putea regăsi fără să ne amintim că odată ne-am pierdut.

Decelând, după Daniela Marin nefiinţa nu este decât aceeaşi fiinţare, doar că de această dată suportă fericit un ne în chip de prefix.

”Mi-au trebuit multe clipe de nefiinţă lângă tine
ca să ajung acolo
unde te pot avea
fără să fii.”

”Mă tot uit în ochii voştri
şi mă adun
mă tot adun”

şi

”Cât de mult trebuie să mă sfârtec în cioburile astea de lume ca să
mă pot oglindi doar într-unul,
acela din Lumină?”

Prin aceeaşi dihotomie parte – întreg, chiar dacă de această dată Daniela Marin strecoară o iluzie la adresa falsului lumii, chiar dacă în aparenţa aceasta îşi declină apartenenţa la celest, antinomia supravieţuieşte la adăpostul unui ton elegiac - cioranian. Si din nou, ”Gânduri” adoptă tonul ludic, incantator, poate pentru a reliefa apetenta copilului universal spre revelaţie, nu însă şi spre răspunsul concret la întrebările existenţiale. Gerunziile Danielei Marin, desuet depăşite în contextul modernităţii sunt “salvate” de rimele tandre şi neaşteptate:

”Zbârnaie linii rotunde
Din ochi lacrimi căzânde
Portative continue-n gânduri
Se-ncearcă-ntre lupte de sâmburi”

Tranziţia de la o poetică eminamente castă spre îndrăzneala poetului modern este reuşită de Daniela Marin prin dresarea unor construcţii verbale de transit, cum este si cazul acestui:
”se-ncearcă-ntre lupte”

Şlefuirea forţată a verbului duce treptat la o obişnuinţă în intimism, tranzitul de la tonul psalmic la cel mundan visceral generând poeme sumum ale filozofiei cu gnoseologia. Aici începe să se desăvârşească “exerciţiul” existenţial al Danielei Marin, în poeme precum ”Bolovan”:

”Eu stau sub noaptea neagră în care m-ai înconjurat
sperând ca măcar luna să răsară din pieptul meu,
spre tine, plină să lucească
trezindu-te din somn.”

Revelaţia pe care o cere poeta este enunţată cu recuzita necesară modestului, prin sublimări şi sumumuri marcate de potenţa gradelor de comparative prin “măcar”. încă o dată, imposibil de construit un astfel de discurs poetic sentimental-filozofic fără a apela la romantism, Daniela Marin îşi etalează cultura, trimiţând săgeţi către lirica eminesciană, neeschivandu-se să apeleze la panteism.

”Bolovan” comporta şi o latură sacră, cu aromă de psalm:

”Dar înainte de asta
rupe-te,
sfărâmă-te,
zdrobeşte-te din chin,
din durere,
tristeţe
şi-amar
iar trăieşte-te.
Şi-apoi,
împăcat,
cere-ţi iertare şi zboară.”

”Durerea” substituie reumatismului cocheta criză a îmbătrânirii:

”vulgară senzaţia rupturii
de-a dreptul indecentă
tăierea braţului drept
ori a sânului stâng
scârboasă de-a dreptul durerea ce trece numai odată cu schimbarea
anotimpurilor.”

Vorbim la acest nivel despre sentimente eminamente feminine cum ar fi fidelitatea sau angelicul. Există în volumul Danielei Marin un poem de o frumuseţe desăvârşită, epic prin excelenţă şi mustind a cioranism:

”Să ucizi o pasăre în colivie este ca şi cum i-ai deschide portiţa
să zboare
după ce te-a văzut îmbătrânind.”

Volumul ”Eternul exerciţiu” se închide la fel de cochet cum se deschide şi cum de altfel evoluează pe parcursul său, printr-un cuvânt de “rămas bun”, ”Pentru fiecare”, care mie, personal îmi aminteşte de una dintre aceste închinăciuni de pe albumul ”Jocul de-a joaca”:
”Mulţumesc tuturor celor care mă iubesc chiar dacă nu mi-o arată şi tuturor celor care-mi arată lucruri chiar dacă nu mă iubesc.”

”S-a adunat atâta iubire în mine
încât a izbucnit un izvor,
o apă dulce, proaspătă şi rece
curgând mereu

cei însetaţi mulţumesc recunoscători şi beau
cei sătui adună pietricele de chihlimbar
cei obosiţi îşi răcoresc mâinile, faţa şi picioarele
cei fără de trebuinţă îşi continuă drumul”

Fragment din eseu- recenzie de Bogdan Geană.

Recenzie Mihai Cotea

Fragment aici