Despre raţiune şi sentiment. Despre creier şi inimă. Despre cele mai întunecate gânduri, despre cele mai puternice trăiri.

Despre realitate şi dorinţă.

Într-un final, despre imposibilitatea unui echilibru.

Despre teamă. Despre cum ne limităm propriile nevoi.

Suntem suflete prinse în trecut care-şi calcă inima-n picioare de teama de iubire.

Alegem raţiunea, iar asta ne face reci. Ne privim în oglindă şi ne întrebăm “Cum ar fi fost dacă?”. Se sparg regrete în cioburi de oglinzi.

Plâng dorinţele în aşteptarea unui timp… deja pierdut. Timpul ne înstrăinează; gândul ne apropie.

Despre singurătate în pasiune.

Despre mine, despre tine. Despre lupta dintre raţiune şi sentiment… într-un timp nedeterminat al confuziei… cum altfel să fie un suflet prins în braţele dragostei? Captiv… captiv în dulcea îmbrăţişare.

Nesuferită despărţire. La naiba cu raţiunea!

E despre noi.

…….

Mă-ntreb, oare ce s-ar întâmpla cu noi dacă-ntr-o secundă cerul s-ar deschide și ne-ar vorbi despre cât de mult va conta-ntr-un final doar să ne iubim acum. Am uita de reproșuri, am adormi unul în brațele celuilalt, neștiind, de fapt, că cerurile noastre au stat mereu unite, în așteptarea păcii ce-avea să ne purifice cu totul, să ne facă mai puternici decât vulnerabilitatea ce zace-n sufletele noastre.

…….

Gândul la singurătate face ca suferința să iasă la iveală. Nu-mi doresc. E prea mult. Nenorocitul acela de roman a rămas unica portiță de evadare. Mi-au ajuns lacrimile astea fierbinți. Vreau să fiu rece. Astăzi o să scriu despre prietenie și trădare. Îmi iau gândul de la iubire și luceferi!…

…….

„Jurnalul unei adolescente mioape” – titlu provizoriu roman

Fiecare om visează la sufletul lui pereche, dar nu e în stare să-și completeze nici măcar propriile șosete. Râd. Nu ţi se pare că eşti îndeajuns de întreg? Dă-l naiba de suflet pereche, că nu ştie nimeni ce-i ăla! Nevăzut şi neatins. Doar nu-i nebun să se arate celor ce cred că iubirea-i doar despre afişare şi norme impuse.

Iubirea n-are reguli, măi! Când or să înţeleagă? Atât de mult lucrează la un puzzle imaginar, încât nu-şi dau seama că puzzle-ul sunt ei. Păcat că-s mai goi ca oricând, poate de acolo nevoia de complementaritate. Urăsc! Urăsc oamenii de genul ăsta. Nu pot înghiţi superficialitatea şi tendinţa de a trăi ca şi cum mai avem încă 724678 vieti. Pentru că nu, nu le avem! Şi poate că da, cum am spus, dragostea adevărată o întâlneşti numai o dată, dar viaţa…. de viaţă te loveşti constant! Nu ştii de unde apare, că te-a lovit şi a şi trecut. Cam atât durează! Când or să se bucure de simplul fapt că doar există? Nu, ei vor maşini pe banii lu’ tata şi au pretenţii de job-uri prin străinătate. Că le e ruşine de ţara lor, sunt traumatizaţi de copilărie şi de neajunsuri.

Tags NOI in secolul XXI, volumul 3, Antonia Isdraila