Revelaţia Soarelui Interior

Revelaţia Soarelui Interior
Autor: Giuliana Conforto
Codul produsului: revelatia
Disponibilitate: În stoc
Preț: 30.00LEI
Fără TVA: 28.57LEI
Cantitate:     - SAU -   Adaugă la Wish List

Din Introducere:

După 21 decembrie 2012 mulţi au răsuflat uşuraţi. Lumea nu s-a sfârşit iar profeţia Maya nu s-a adeverit. Şi totuşi, ceva s-a întâmplat. Evenimentul a fost invizibil dar sensibil, emoţionant datorită aşteptării pe care a stârnit-o la nivel mondial şi, de asemenea, fiindcă a marcat apusul unei ere şi, deci, începutul nopţii care precede zorile erei celei noi.
Este o senzaţie larg răspândită, iar pentru mine o certitudine: lumea nu funcţionează cum trebuie, e stăpânită de o nebunie din ce în ce mai acută, de o criză care cuprinde toate nivelurile:uman, social şi politic.
„Democraţia“ ar trebui să fie guvernul poporului.
Dar care „democraţii“ urmăresc interesele poporului, garantează distribuţia echitabilă a resurselor, şanse egale, sănătatea individului şi a mediului? Acestea sunt paralizate de pachete de legi care se opun una alteia, legi care ar trebui reformate şi nu sunt, de situaţii umane disperate, o producţie industrială învechită, nocivă atât pentru natură cât şi pentru binele comun.

Trebuie să recunoaştem cauza primară aflată la rădăcina oricărei înşelătorii: o „cunoaştere” care ignoră semnificaţia Vieţii.

            Pământul este o singularitate a universului observat, aparent unica planetă care găzduieşte nenumărate specii, printre care şi cea umană, capabilă de creativitate şi opere admirabile, specie adusă însă la condiţia de sclavie. Această specie manifestă tendinţa de a exploata resursele naturale şi de a sprijini înarmarea în scopul luptelor în chiar interiorul său. Pe această planetă minunată, popoarele sunt înfometate şi chinuite de sărăcie, obligate să „muncească cu sudoarea frunţii” şi să „nască cu dureri” şi, de asemenea, să plătească datorii băncilor. Un destin tragic sau o înşelătorie îngrozitoare de care ne putem, oare, în sfârşit, elibera?

        Astronomia îşi recunoaşte astăzi propria orbire: poate observa o porţiune minusculă – 4% din toată masa pe care tot ea a calculat-o – şi, în fapt, până acum a observat nu mai mult de 1%.

Poate că nu întâmplător 99% din oameni au o relaţie dificilă cu mediul în care trăiesc. Adevărata nenorocire care ne asupreşte pe toţi este comunicarea. Cea dominantă foloseşte adesea cuvinte deşarte şi imagini transmise de câmpul electromagnetic, singurul care ne permite să le vedem, dar nu şi singurul care există.

Comunicarea dintre fiinţele umane se realizează prin gesturi, atenţie, acţiuni, priviri, limbaje non-verbale care spun mult mai mult decât cuvintele pe care le folosesc politicienii ca să fie aleşi. Uneori cuvintele sunt potrivite şi frumoase, însă rămân aruncate în vânt pentru că „logica” pe care se bazează nu permite realizarea lor practică.

            „La început a fost cuvântul” (logos), scrie în Evanghelia după Ioan.

             „Logica” societăţii actuale şi cuvântul (logos) original coincid? Răspunsul evident este nu, iar astăzi putem înţelege şi motivul. „Logica” este înţeleasă de o mică parte a creierului uman, aceea conştientă care crede că ştie – materia cenuşie – în timp ce materia albă, porţiunea cea mai însemnată şi „căzută” în inconştient, este sensibilă la „logos”. Aceasta din urmă îndeplineşte sarcini cruciale şi esenţiale pentru buna funcţionare a sistemului nervos şi a întregului corp uman; comunică însă prin mijloace pe care neuroştiinţele nu le-au descifrat. Convingerea unanimă este că acolo, în materia albă, se află secretul conştiinţei, cheia tuturor relaţiilor umane şi a unei cunoaşteri demne de acest nume.

„Cunoaşte-te pe tine însuţi” spunea Socrate cu milenii în urmă. Şi, într-adevăr, calea fundamentală spre evoluţie este auto-observarea, entuziasmantă pe de o parte şi dificilă pe de alta. Este o aventură care antrenează astăzi un număr tot mai mare de oameni într-o revizuire profundă a „cunoscutului”, într-o verificare a „stâlpilor” – dogme, principii şi axiome – care au susţinut până acum o societate patriarhală şi care astăzi nu mai are Tată. Sfidând „cunoscutul” putem regăsi ceea ce istoria a şters: Mama – materia albă – care ne hrăneşte, ne îngrijeşte şi se află într-o comunicare directă cu eternitatea.

            În ziua de azi, orbirea astronomiei este calculată chiar de ea însăşi, dar aproape toţi o consideră o certitudine şi nimeni nu pune în discuţie separarea dintre cer şi pământ atât de evidentă datorită aparatelor astronomiei şi pe care omenirea o trăieşte cu un simţământ de vinovăţie, asemănător „izgonirii din Paradis”. Dar dacă nu există nicio vină?

            „Trăim în lume dar nu suntem din lume”. Mulţi suntem conştienţi de acest lucru, suntem dispuşi să recunoaştem absurdităţile unei „cunoaşteri” care glorifică separarea şi cultivă sfâşierea minţilor umane.

            „O altă lume e posibilă” spun cei care, la fel ca mine, aspiră la utopie, vor să contribuie la o eră de prosperitate şi înţelepciune, capabilă să recunoască adevărata Inteligenţă, Viaţa.

            „Există deja lumi infinite” revelează în această carte studiul celor trei protagonişti. Totul stă în a pune în mişcare propriul creier emoţional, poarta de comunicare dintre logica aridă, care continuă să creadă în hotare şi în limite, şi vasta panoramă a eternităţii.

Extrase din carte:

Forţa slabă, adică iubirea, este cea care poate elibera materia nucleară a corpului nostru de încarcerarea creată de forţa tare, de ceea ce percepem ca fiind izolare şi neputinţă. Alegerea între cele două forţe depinde de noi; dar trebuie să ştim că materia nucleară nu este un obiect miraculos, ci un dans rotitor pe care forţa tare îl paralizează şi frânează, iar forţa slabă îl eliberează şi accelerează.

Mulţi vorbesc despre spiritualitate şi dispreţuiesc materia; aceştia nu ştiu că jocul priveşte condiţionările care întemniţează aşa-zisa materie „normală“, îngrădită de forţa tare şi de gravitaţie şi amăgită de forţa electromagnetică. Materia „anormală“ nu e condiţionată de nimic şi interacţionează numai cu forţa slabă. De asemenea, fiecărui tip de materie îi corespunde unul de antimaterie. În teorie, ar trebui să fie egalitate între ele dar, în schimb, avem de-a face cu o disparitate care nu se explică. Masele particulelor elementare sunt foarte diferite între ele; raportate la lumea materială, ele variază de la masa unei insecte la cea a unui elefant. Pentru fizicieni, creatorul acestei diferenţe este „câmpul lui Higgs“.

Materia albă reprezintă cea mai însemnată porţiune a creierului uman, esenţială pentru îndeplinirea funcţiilor sale: dar nu se foloseşte de electricitate, adică de câmpul electromagnetic, partea întunecată care amăgeşte vederea. Pentru neuroştiinţe, metodele sale de comunicare sunt misterioase. Pentru noi, cei care iubim partea luminoasă, câmpul nuclear slab, aceste metode sunt interacţiuni slabe şi, la nivel uman, sunt relaţii pline de iubire şi înţelegere, de respect faţă de diversitate.

Materia albă îmi aminteşte de adevărata Mamă care în multe basme e dată dispărută: grijulie şi atentă, nu judecă şi nu discriminează, ci uneşte şi hrăneşte întregul arbore al cunoaşterii, adică întregul sistem nervos.

Inima Terrei este Motorul Prim care ne-a mişcat, ne-a emoţionat şi ne-a animat timp de milenii.

Viaţa nu poate lua sfârşit. Viaţa evoluează şi triumfă peste propriile eşecuri. Când, cu milioane de ani în urmă, au dispărut dinozaurii, micile mamifere apăruseră deja. Nu a fost un sfârşit, ci o etapă a evoluţiei biologice.

Omul Nou, Fiul Omului, Omul Superior.
Şi dacă ne apropiem de o nouă etapă?

Dacă ar fi aşa, sunt implicate toate speciile şi mai ales cea umană, care are un rol principal şi care se zbate ca un animal întemniţat de hotare invizibile. Îşi închise din nou ochii. Nu vedea nimic, dar încerca emoţii şi avea senzaţia că Inima Triunică a Terrei era în comunicare directă cu el.

Să fie iubirea mişcarea nucleară care ne mişcă? Ea poate să unească marea Inimă a Terrei cu inima mică a fiecărui atom şi, deci, cu toate corpurile compuse din atomi.

Oare e „slabă“ Iubirea sau omul e surd la impulsurile inimii? Geofizicienii care i-au descoperit super-rotaţia, au declarat: „Inima Cristalină este ca o planetă înăuntrul planetei.“ Totuşi, această Inimă este cauza magnetosferei terestre, inclusiv porţiunea sa internă, aşa-numita „plasmosferă“.

În timp ce căuta alte imagini, pe John îl surprinse în special una. (Fig. 37) 

— Un embrion! Într-adevăr, pare un Fetus Gigantic. Inima sa e chiar Centrul Cristalin al Terrei. Nu are gravitaţie şi se află în strânsă legătură cu forţa slabă. Asimetria dintre cele două emisfere ale Sale o dovedeşte.

Să fie Centrul Cristalin o mică planetă?

Nu, ci un Mic Soare!

Pentru John această intuiţie deveni un adevăr solemn. Soarele Cristalin nu radiază lumini care orbesc vederea. Este un Cristal care emite sunete, muzică.

Baby Sun!

Soarele Copil care, prin cântecul său, farmecă totul.

„Este îngropat la 3000 de km adâncime“, spuneau geofizicienii, dar impulsurile sale se reflectă în magnetosferă şi în Anomalia Sud-Atlantică, zona unde cele două centuri sunt foarte joase, iar fulgerele s-au înteţit (Fig. 34). Datorită rotaţiei sale şi a masei enorme, Micul Soare poate mişca totul.

Soarele Copil! John se îndrăgosti de el.

 

Spaţiul e şifonat ca o ţesătură, poate la fel ca circumvoluţiunile creierului nostru. Pliurile spaţiului pot fi zone fără câmp electromagnetic. Una dintre aceste zone tocmai a fost descoperită la o înălţime de 500 km şi trece peste capetele noastre în fiecare noapte în jur de ora 3. Dacă acolo nu este câmp electromagnetic, atunci lipseşte şi timpul. După părerea Giuliei, este o memorie locală care e conectată la Memoria centrală.

— Mă trezesc deseori la ora aia cu senzaţii noi!

— Sunt mesajele transmise de hormonii tăi, secretaţi chiar la acea oră, când nu este lumină solară.

— Parcă ar fi pâinea cea de toate zilele.

— Pâinea care uneşte corpul cu psihicul.

— Ce frumos! Uniunea dintre eros şi psihic în fiecare noapte! John aproape că savura plăcerea împerecherii.

Un zâmbet larg şi blajin ilumină chipul jovial al lui Giorgio:

— Am văzut imagini cu hormoni: sunt nişte molecule mari care violează paritatea, deci sunt legate de Fluviul care pătrunde în corp în fiecare noapte şi face psihicul să dospească. Îţi aminteşti de legenda dintre Eros şi Psyche? Cei doi se întâlnesc în toiul nopţii; uniunea este fericită însă ea se frământă din cauză că nu-l poate vedea. În final îl luminează cu o lampă cu ulei şi descoperă că este zeul dragostei. Dar, în felul acesta, încalcă legea stabilită de Jupiter. Eros se trezeşte şi dispare odată cu tot restul, inclusiv castelul în care Psyche fusese primită ca o regină.

Ideea copulaţiei cosmice îl făcea pe John să se simtă ca un îndrăgostit.

— Legea divină este că psihicul uman trebuie să simtă dragostea, nu să o observe.

— Trebuie să simtă conşiinţa şi să nu se limiteze la ştiinţă. Giorgio era liniştit şi hotărât. Giulia zice că este reală copulaţia: erosul este mişcarea învolburată care pătrunde inima tuturor lucrurilor, dar numai dacă inima se deschide.

— Despre ce inimă vorbim? John se gândea la cea a Pământului, cu mintea lui raţională, în timp ce o senzaţie ciudată şi puternică îi cuprindea gâtul, capul şi auzul, ca şi cum inima se afla acolo şi voia să-i comunice prezenţa sa. Inima din creierul uman?

— Glanda pineală din centrul creierului dirijează toate funcţiile corpului nostru. Giulia spune că este o gaură neagră, un terminal din cyberspaţiu care se conectează pe loc cu Sursa Vieţii. Din păcate, creierul emoţional a fost paralizat de frică şi de ideea duşmanului. Astfel, omul nu înfăptuieşte acţiuni coerente cu emoţiile şi nici nu-şi îndeplineşte vrerea. Vrea pace, dar duce războaie, spune că iubeşte dar, de fapt, urăşte şi judecă.

Adevărata identitate nu este corpul fizic, vizibil şi făcut din „materie normală”, ci acela din Lumină invizibilă, compus din cei trei bosoni:  W+, Z şi W-.. Acesta este corpul etern care se îmbracă şi se dezbracă de corpul fizic ca de o haină, ca de un costum de scenă care îi permite să se ivească în grădina terestră, plină de fructe alese. Astfel, copacul cunoaşterii este sistemul nervos, iar fructul interzis este dualismul, adică bipolarismul, provocat de o observare aproape întotdeauna limitată la câmpul electromagnetic.

Oare „Dumnezeu“ este cel care ne-a izgonit din Paradis?

Nu, este eul care şi acum crede numai în modul de comunicare dominantă: câmpul electromagnetic bipolar. El este cel care creează spaţiul şi timpul, aparenta singurătate a Terrei şi presupusele „limite ale resurselor“.

Eul crede în sărăcie şi, în consecinţă... o creează.
În „visele“ ei lucide, Giulia a „văzut“ Cristalul din centrul 
Pământului şi i-a „simţit“ vitalitatea; era sigură că acela este adevăratul Soare, Sursa Vieţii. Acolo se află realitatea reală, viul, unitatea.

Aici avem o „regie ocultă“.

Căror spectatori li se adresează?

Celor care se hrănesc cu fructul interzis.

 

 

Scrie o recenzie

Numele vostru:


Recenzia voastră: Note: HTML nu este interpretat!

Evaluare: Proastă           Bună

Introduceți codul în căsuța de mai jos:



Editura Cartea Daath © 2017