Povestiri de pe Pământ

Povestiri de pe Pământ
Autor: Daniela Marin
Codul produsului: pov.pam
Disponibilitate: În stoc
Preț: 25.00LEI
Fără TVA: 23.81LEI
Cantitate:     - SAU -   Adaugă la Wish List

Povestiri de pe Pământ este al doilea titlu al Colecţiei “Spiritualitate literară”, colecţie ce a debutat în 2012 cu romanul scriitoarei Zully Mustafa, Al treilea călător. Dacă romanul experienţei pe Camino a adunat multe pagini încărcate de viaţă şi implicit experienţă spirituală a autoarei, acest al doilea titlu al Colecţiei adună în paginile sale dialoguri spirituale, poveşti şi poezii, scrisori, acoperind paleta genurilor literare prezente în cele trei părţi ale cărţii.

“Spiritualitate literară” nu înseamnă altceva decât exprimarea vieţii umane privite prin prisma paradigmei spirituale.  Dar ce este spiritualitatea? Recunoaşterea existenţei spiritului ca primă substanţă a realităţii umane, o substantivizare a acţiunii spiritului asupra materiei.  Este viaţa şi experienţa trăirii ei observate  prin binoclul iubirii de adevăr, prin luneta adevărului primordial, în căutarea primei cauze a tuturor evenimentelor vieţii.

Călătoria propusă în volumul Povestiri de pe Pământ îşi are popasurile sale: o spălătorie auto, un coafor, spaţii cereşti, universuri paralele, interioare nedefinite, o baltă, lacuri, păduri, parcuri,  dar mai ales interiorul mental şi spiritual uman, precum şi funcţia principală a existenţei umane, şi anume, relaţia. Accentul asupra relaţiei dintre oameni este evident mai ales în Partea I a cărţii,  intitulată “Dialogul de azi - Dialoguri spirituale”. Libertatea de interpretare a ideilor, precum şi construcţia personajelor este totală, neexistând indicaţii scenice specifice genului dramatic. Cu toate că se simte prezenţa unui personaj ascuns, a unui regizor nevăzut, textul se dezvăluie liber de indicaţii regizorale, înfăţişându-se în mintea cititorului aşa cum este dorit, aşa cum poate fi primit.  

Poveştile şi povestirile din Partea a II-a a cărţii nu sunt nici ele lipsite de dialog, aducând personaje de dincolo de timp aici, oriunde, acum, dar mai ales într-un prezent accesibil cititorului prin reflectare. Teme spirituale arhetipale precum visul-cale de comunicare între spirit şi trup, cucerirea muntelui – eliberarea prin suferinţă, întâlnirea cu soarele – simbol al inefabilului susţinător al vieţii, traversează aproape pe neobservate distanţa de la pagina cărţii la sufletul cititorului. Aproape că nu mai există nicio asemenea distanţă în Partea a III-a a cărţii “Scrisori către tine”. Adresarea directă, generală, acoperind multe dintre problemele actuale ale femeii şi ale bărbatului, ale relaţiei (cauzatoare a transformării sau a evoluţiei), nu lasă loc distanţei. Mesajele autoarei nu mai sunt învăluite în formele poveştilor, ci sunt exprimate direct.

Povestiri de pe Pământ  este o călătorie a cărei destinaţie finală este iubirea. Dincolo de trup, dincolo de etichetări şi fragmentări, ni se înfăţişează marea în care spiritul există etern.  

Extrase din cartea “Povestiri de pe Pământ” - Daniela Marin

Partea I – Dialogul de azi – dialoguri spirituale

 “Dependentul”:

- Ce are cu adevărat importanţă pentru tine?

Gândeşte-te bine. Nu da răspunsuri automate. Nu lăsa sintagmele sociale să-ţi joace feste. Nu te lăsa jucat pe sfori. Eşti om, nu eşti paiaţă.

- Ba, asta e! Exact asta e! Cred că toţi suntem nişte păpuşi pe sfori. Şi mânuitorii noştri sunt invizibili! Asta e, că noi credem că putem alege ce să facem, încotro s-o apucăm, când colo… suntem traşi, împinşi în cu totul alte direcţii… 

- Asta pentru că n-avem puterea de-a ne desprinde din sfori. Sforarii există atât cât să ne construim noi puterea de a merge singuri, fără ajutorul lor.

- Ca Pinocchio?

- Pinocchio a fost o excepţie. El a primit Viaţa dinainte de-a fi prins în mreaja sforilor. Mai bine întreabă-te: ce făceai când te-ai simţit tu bine, când ai simţit o bucurie deplină, când ai simţit că nu-ţi lipseşte nimic? Şi nu, nu-mi da răspunsul că făceai dragoste! Asta implică o altă persoană. Când te-ai simţit tu bine cu tine, doar tu cu tine? Când te-ai simţit întreg, când te-ai simţit complet? Când a fost lumea rotundă pentru tine?

 

Cuvintele din Ocean” :

- S-au săturat oamenii să se mai gândească la toate relele. Au obosit. Vor să se şi bucure de viaţa lor, atât cât le-o fi. Şi, ştii cum e, ce s-a făcut, e bun făcut. Nu se mai poate lua înapoi, nu se poate desface. În condiţiile în care a crescut atât de mult accesul la informaţie, în condiţiile în care sunt scoase în evidenţă toate relele şi nenorocirile, omul oboseşte, nu mai rezistă psihic şi emoţional şi renunţă.

- Păi, asta e ideea! Îl oboseşti şi-l secătuieşti până când nu mai poate şi-atunci renunţă, şi-şi dă sufletul. În mâna cui îl dă, ce primeşte la schimb, şi care este valoarea reală a schimbului, va afla altă dată.

- Atunci nu zic degeaba că sunt necesare explicaţii, scoaterea la lumină a adevărului, nu?

- Nu pricepi? Tot aşa cum sunt vorbe care prezintă adevărul, sunt şi vorbele care îl ascund, îl distorsionează, îl deviază. Câţi au discernământul necesar să facă diferenţa, să sesizeze adevărul? Puţini! Majoritatea cred ce li se spune. În loc să învăţăm definiţii, mai bine am pune întrebări. În loc să învăţăm pe dinafară formulele şi soluţiile teoremelor, mai bine am încerca să învăţăm să ajungem la ele, să descoperim noi realul lor. Asta este şi o mare greşeală a învăţământului. Obligă copiii să înveţe pe  dinafară lucruri pe care nu doar că nu le înţeleg, dar nici nu înţeleg la ce le-ar folosi să le ştie.

 

"Supraveghetorii":

- De-ar şti omul câtă putere au gândurile lui, s-ar speria!

- Şi după ce s-ar speria, poate ar începe să fie şi atent. Dar oamenii refuză să-şi recunoască puterea. Refuză să-şi asume responsabilitatea la nivel individual dar şi, sau mai ales, colectiv. Refuză să-şi vadă gândurile proiectate şi manifestate în realitatea cotidiană, mai exact să şi le recunoască. Parcă nu sunt capabili să conecteze lucrurile între ele, să priceapă mecanismul cuvintelor creatoare de realitate, dinamica undelor în lumea lor. Nu pot pricepe însăşi alcătuirea realităţii lor.

- Până nu i se arată direct, până nu are o dovadă clară, fizică, palpabilă, omul tot nu crede! Aşa funcţionează mintea asta computeristă. Albă sau neagră, zero sau unu. Chiar şi dacă i se arată, dacă suferă cineva lângă el, dacă-l vede cum se scurge din picioare în faţa lui, şi degeaba. Oamenii nu văd că ar exista vreo legătură între gândurile ascunse, încărcate de ură şi furie şi reacţia din imediata lor apropiere… De-asta nu pot înţelege cum se fac ei toţi “vinovaţi” de ororile lumii lor.

- Asta până nu-i umple vinovăţia pe dinăuntru. C-atunci trebuie să bubuie cu ea în afară! N-o mai pot conţine, aşa că o varsă-n afara lor. Să vezi atunci cum le merge mintea să caute alţi vinovaţi. Să vezi atunci ce de noi cuvinte aruncă-n viitor fără nicio grijă. Orice şi oricine e potrivit să joace rolul de vinovat. Om, animal, situaţie, gând, dar mai ales dumnezeu sau soarta…

 

Din Partea a II-a: Poveşti, povestiri sau poezii

 “Spălătorul”:

Înfăşură bine prosopul ca un turban sufit pe capul ei creştin, de parcă ar fi vrut să protejeze aura de fericire, aura aceea de lumină pe care o vedea atât de clar. Femeia se ridică mulţumindu-i şi întrebându-l: “Aşa masaj faceţi de fiecare dată, oricui?” Nu învăţase cum să facă să nu-i explodeze sângele-n obraji. Se ruşină şi din acest motiv, pentru că ştia sigur că obrajii lui erau deja ca roşiile prea coapte. Ce mai conta?... “Ei, nu chiar de fiecare dată.” îi răspunse, însoţind-o câţiva paşi pentru că observase că nici ea nu se simţea prea sigură de corpul ei. O văzuse de cum se ridicase, uşor ameţită, încă plutind departe de gravitaţie, dincolo de gravitatea materiei.  

Evitase să se uite mai mult de-o secundă în ochii lui. Ce, o secundă? O fracţiune de secundă! Dar o prinsese! Timp suficient cât să-i mulţumească tăcut pentru că i-a permis să-i invadeze fiinţa, să-i mulţumească pentru că acceptase să nu se opună, acceptase să curgă odată cu Graţia. Femeia îi mai spuse ceva despre cântecul care se auzea la radio, “Fly with me” deşi era “Stay with me”, dar ea aşa simţise… fly with me…  Apoi se aşezase pe scaunul indicat de coafeză, iar el fugi în vestiar.

“Bujorii”:

–          Ce frumos au aranjat trandafirii! Ai văzut?… Păcat că nu pun şi tufe de bujori. E-adevărat că nu rezistă mult, ca trandafirii. Bujorii au viaţă scurtă. Dar sunt atât de frumoşi!... Ştii că mie îmi plac bujorii! Pe cât de mic este bulbul, dar când se deschide, când îi vine lui vremea să se deschidă, înfloreşte într-o explozie de petale! Atât de delicate şi totuşi… atât de pline. O plinătate a diversităţii într-o singură floare. Se amestecă şi se susţin unele pe altele, petale mai mici şi petale mai mari,  fără ambiţia de a ieşi vreuna în evidenţă. Consistenţa asta a bujorului mie îmi aminteşte mai degrabă de cele o mie de petale ale lotusului iluminării. Curajul de a fi, de a se arăta lumii, în plinătatea sa ne-perfectă, graţia şi puterea vieţii sale, indiferent cât de scurtă, pentru că, aşa e, nu mă pot bucura de bujori decât o lună pe an. Luna lui mai şi parţial iunie. Luna Mai este o lună specială pentru mine, cred că a fost aşa ani de-a rândul.

E-adevărat că de trandafiri ne putem bucura mult mai multe luni. Sunt frumoşi, sunt eleganţi, sunt atât de slăviţi, uneori însă, îmi par indiferenţi sau reci. Mai ales cei cultivaţi în sere. Mândri de ei înşişi, autosuficienţi, aşteaptă să fie admiraţi, parcă nu vor să dăruiască… Ai observat că atunci când mor, când se usucă, îşi păstrează aproape toate petalele?… Nici când mor nu dăruiesc nimic. Trandafirii nu arată nici generozitatea şi nici voluptatea bujorului. E-adevărat, cu totul altfel sunt trandafirii sălbatici sau cei de grădină. Trandafirii neprelucraţi de mintea omului. Ăştia au şi parfum, pe când cei de seră miros a chimicale. Mie îmi plac şi trandafirii, dar…

Se opri şi întoarse capul spre Leni care îşi frământa degetele şi cordonul lung al rochiei odată cu ele. Era pierdută în tristeţe, în neputinţa de-a alege adevărul, de a-l recunoaşte, risipită în haosul dorinţelor şi-al aşteptărilor. Relaţia lor din trecut încă atârna greu în talerul pe care Delia încerca să-şi pună cuvintele în prezent. Ştia că era un moment important, un moment pe care Leni îl încărcase cu prea multe emoţii. Poate era chiar o mare răscruce în viaţa ei.

- Fiecare se regăseşte în câte o floare. Florile au lăsat multe urme în inima mea. Când voi pleca de-aici, sper să-mi iau un bujor cu mine, că nu luăm nimic altceva decât ceea ce am trăit, stări, sentimente, emoţii, înţelepciune, ceea ce a fost al nostru cu adevărat. Ceea ce rămâne în urmă este felul în care te-au perceput şi te-au înţeles ceilalţi, cum te-au tradus alţii, cum te interpretează tot felul de oameni care nici măcar nu ţi-au fost aproape. Cum au crezut ei că ai fost tu, cum au putut înţelege ei fiinţarea ta.

 

Povestiri de pe Pământ”:

 Ameţise de când se tot rotea în jurul planetei în devenire, deşi, era minunat. Să zbori, să pluteşti, să te iei la întrecere cu alte spirite care îşi făceau şi ele treaba lor… să vezi cum se prefăcea energia în materie, cum se intersectau razele a două spirite acolo, jos, pe planetă şi ce minunate culori se năşteau din fuziunea asta… Doar acolo îşi puteau vedea adevărata frumuseţe, îşi puteau vedea puterea creatoare. Planeta era ca un fel de oglindă pentru ele, spiritele creatoare.

Pentru ea era mai mult ca o joacă. Nu că ar fi luat în joacă importanta treabă pe care o avea de făcut. Nicidecum! Însă impregnarea aceasta cu informaţiile care picau precum fulgii, era foarte distractivă. Poate şi din cauza planetei, care avea ea un fel de-a fi, aşa, jucăuş. Năştea tot felul de lucruri frumoase, vesele şi strălucitoare. De pildă, trecuse pe deasupra unei ridicături mai mari şi când a privit în urmă, a văzut cum natura transformase picăturile de rouă în cristale. Şi-atât de frumoase străluceau sub lumina albăstruie a rotirii lor, că parcă-parcă ar fi vrut să coboare mai mult, să vadă mai de-aproape. Dar asta nu era posibil.

Un alt spirit o ajunse din urmă. Întoarse capul şi-l privi. Zâmbetul o traversă schimbându-i lumina. Şi el se lumină altfel şi-i zâmbi la rândul său, aşa, copilăreşte. Şi uite-i cum porniră la întrecere! Când ea îl depăşea, când el prindea viteză şi o lăsa în urmă. La un moment dat, încetiniră cursa şi văzând ce lăsaseră în urma lor, adică o uriaşă perdea de steluţe, râseră ca doi copii, sperând că n-au făcut o prostioară.

Au rămas cu acel râs pentru că-n câteva clipe, semnalul de întoarcere îi desprinse din hora planetei.

 

Eterna Călăuză”:

Nu stiu dacă v-am povestit despre Muntele Fermecat. Se înălţa în mijlocul unei întinderi mari de pământ, un fel de câmpie ca o tavă mare. Şi-n mijlocul ei, trona el, muntele, darul, mare şi singur, maiestuos şi misterios. De la distanţă puteai să spui că semăna c-un turn, aşa drept era. Umbră făcea în jurul lui mai toată ziua, după cum se rotea soarele, că parcă însuşi soarele se rotea, şi nu pământul. Doar la asfinţit, când îşi lăsa razele înspre rădăcinile muntelui, culorile cu care-l îmbrăca erau atât de frumoase că nici nu se pot povesti. Atunci muntele devenea viu. Iar sub lumina lunii, eeeii, atunci devenea chiar fermecător!

Numele lui venea din vechime, tare de demult. Unii spun că aşa era încă de la începuturile lumii. Numele de “fermecat” i se trăgea, pare-se, de la minunea ce se întâmpla acelor oameni care reuşeau să ajungă tocmai în vârful lui.

Dar să vă spun de la-nceput.

Se spunea, nu se ştie de când, nu se ştie de cine, că omul care reuşea să ajungă în vârful acestui munte se transforma într-o pasăre uriaşă, care semăna cu un vultur. Cel puţin aşa vedeau muritorii rămaşi departe de poalele muntelui. Deodată apărea o pasăre uriaşă care, după ce se rotea puţin deasupra lor, îşi lua zborul către înaltul cerului, dispărând de parcă pleca direct în soare. Nu se mai întorsese nimeni să le spună despre vraja minunată care se petrecea odată ajuns acolo, în vârful Muntelui Fermecat.

 

Partea a III-a - Scrisori către tine

Scrisoare pentru tine

 Citeşti aceste rânduri? Dacă le citeşti, înseamnă că eşti om. Dintre toate fiinţele de pe Pământ, doar omul poate citi. Cum defineşti tu acest cuvânt, “om”? Opreşte-te câteva clipe şi-ncearcă să descoperi, să-ţi recunoşti propria definiţie, să vezi ce se ascunde în spatele cuvântului “om”, să înţelegi. Vei înşira alte cuvinte prin care îl vei explica pe-acesta. Ceea ce defineşti, îţi defineşte realitatea. Ceea ce îţi defineşte realitatea, are putere asupra ta fie că ştii, fie că vrei, fie că-ţi place, fie că nu-ţi place. Căci puterea era în cuvânt de la bun început.

Scrie toate cuvintele care-ţi vin în minte, apoi priveşte-le cu atenţie. Te vei vedea pe tine, cel puţin acea fiinţă socială ce eşti. Uită-te bine la traducerile tale, la modul în care îţi traduci percepţiile: ceea ce vezi, ceea ce auzi, miroşi, pipăi. Nu la mine trebuie să te uiţi. Dacă te uiţi la mine, o să vezi ceea ce ai sau ceea ce nu ai. Dar dacă te uiţi la tine, o să vezi ceea ce eşti. Caută-te dincolo de negare, treci dincolo de negarea care se opune, care creează false opoziţii. Ea se manifestă prin reflectare şi naşte comparaţii. Nu căuta ce nu eşti, ci vezi mai întâi ceea ce chiar pare că este. Acceptă-te aşa cum eşti. Şi… Iubeşte-te.

În realitatea asta, pământeană, cuvântul a devenit stăpân. A conectat între ele toate cele care-au fost făcute ca să nu se piardă unele de altele. A creat funcţii de legătură, şi virgule şi puncte de suspensie. A creat funcţii pentru fiecare element, pentru fiecare particulă. Fiecărui element i s-a dat un destin, i s-a dat o sarcină de îndeplinit, astfel a căpătat un sens. Acesta este un program. Un program conţine linii de program, cifre şi simboluri şi litere. Toate trebuie să funcţioneze exact aşa cum a fost programat. Tu cum funcţionezi? Mai ţii minte cum ţi s-a spus să funcţionezi aici, ca om?

Nu ştiu dacă eşti doar om, poate că vrei să fii Om. Dacă eşti doar om înseamnă că joci un rol, îndeplineşti o funcţie, te achiţi de-o sarcină primită prin program. Dar cine se achită, cine îndeplineşte acest rol? Cine trăieşte… ca om? Cu siguranţă ţi s-a întâmplat cel puţin o dată, poate în copilărie, să simţi acel ceva în tine care nu este doar om, acel ceva care este… nimic. Da, este un nimic care observă, care înţelege, care este fără să trăiască.

Opreşte-ţi gândurile. Opreşte-te şi vezi dacă mai eşti. Dacă mai eşti, înseamnă că eşti liber. Înseamnă că eşti Om. Dar dacă nu… dacă-n absenţa gândului tu nu te vei găsi, atunci agaţă-te de ce faci tu, agaţă-te de-orice. Fiecare se agaţă de ceva. De-un ideal, de o idee, de o credinţă, de o pasiune, de o obsesie, de un om, de-un câine, de-o pisică… Fiecare este agăţat de nevoia de-a se ţine agăţat.

În absenţa unui sens, mintea se pierde, iar omul fără minte este ne-bun. Nu e bun să funcţioneze în sistemul bazat pe agăţători, înlănţuiri, conexiuni, dependenţe şi interdependenţe.

"Scrisoare pentru El":

Cât mi-a lipsit această căldură, acest... Acasă!  Cât aş fi vrut să-ţi pot spune toate astea, să împărtăşesc cu tine, să ştii, să fii, să am voie, să ȋţi mulţumesc.

Dar mă tem. Mă tem că alte personaje ar tâşni din fiecare dintre noi. Personajele reacţionează şi dau replici. Asta fac personajele. Iar lumea lor nu suportă tăcerea, nici nemişcarea. Clipa de Acasă e o tăcere. O pace, pacea iubirii depline. O îmbrăţişare. Mâinile noastre contopite, şi-aceeaşi pulsaţie a inimii dintre palmele noastre… Îţi aminteşti când mi-a fugit pământul de sub picioare, când am crezut că voi muri sau voi zbura… m-ai luat de mână într-un parc. Dorinţa mea, atât de veche, se împlinise. Şi-atunci, pentru câteva clipe totul a fost suspendat. Sensul existenţei a dispărut. Aveam totul. Se împlinise totul.. Să fim aşa până când totul ar dispărea în ultima bătaie a ultimei inimi – inima iubirii noastre.

Da, ştiu, te temi de dispariţie, ultima graniţă a iluziei. Dar nu-nţelegi că libertatea străluceşte de-abia după renunţarea la viaţă.  Renunţarea la ataşamentul faţă de viaţa asta pământeană, faţă de viaţa însăşi. De-abia atunci te vei da vieţii. Cu totul.

Poate că nu-ţi mai aminteşti. Eu însă nu am cum uita. Niciun moment, niciuna dintre clipele divine, pentru că doar ele-mi sunt martori ai fiirii mele. Nici nu sunt chiar aşa multe. Uneori chiar mă întreb: la ce bun atâta viaţă, atâta amar de zile şi nopţi dacă reale nu sunt decât câteva clipe?

De-abia ce mi-am aşezat mintea pe umărul tău şi  ochiul sufletului a văzut minunea. Izvoare de trandafiraşi albi, perlaţi, alb-rozalii se înălţau precum viile cu struguri. Din mine se înălţau, din toată fiinţa mea creşteau şi bolte întregi invadau cerul cu fiecare respirare. O minune de lume se năştea din mine, din capul meu aşezat pe pieptul tău. O nouă galaxie.

Mai târziu mi-ai spus să-mi văd de treaba mea, să nasc galaxii mai departe. Puţin mai departe de tine. Era prea mult. Şi prea nepământean.

Nici măcar nu trebuia să mă iubeşti. Doar eu trebuia să iubesc… clipa.

https://www.youtube.com/watch?v=Yl-JmA1wvLY

https://www.youtube.com/watch?v=z3ijLQ-eK04

 

 

 

Scrie o recenzie

Numele vostru:


Recenzia voastră: Note: HTML nu este interpretat!

Evaluare: Proastă           Bună

Introduceți codul în căsuța de mai jos:



Editura Cartea Daath © 2017